I’m back. For good this time, I hope.

Posted: August 20, 2016 in Uncategorized
Etichete:

hqdefaultDe ce este titlul în engleză? Cine este persoana asta care îmi apare în feed după mai mult de un an de absență, și nu are nici măcar decența să scrie într-o singură limbă? Well, here I am. And contrary to popular belief, I’m not dead. Și da, observ ironia, având în vedere că titlul ultimele mele postări a fost „Încă sunt aici” , iar la scurt timp am dispărut subit. În cazul în care v-a trecut această posibilitate prin cap, răspunsul este nu, nu am fost răpită de extratereștri. Nici măcar nu am fost plecată din oraș sau țară, izolată, fără internet sau laptop. Pur și simplu am renunțat la a mai scrie pe blog, întâi zilnic, apoi săptămânal, fără să-mi dau seama, până când aproape că am uitat cu totul de acest loc pe care îl vizitam cu mult drag în trecut. Sincer, nu-mi vine să cred cât timp a trecut de când am scris ultima dată aici. Blog-ul meu are pânze de păianjen pe la colțuri, cortina a fost trasă de ceva vreme, iar pe aici nu mai mișună decât vietăți adaptate la condițiile potrivnice, rătăcind printre cuvinte demult pierdute, praf și un sine pe care nu îl mai regăsesc.

Și totuși, am revenit. Nu știu de ce, dar am simțit nevoia să o fac. Dragilor, deși a trecut mult timp de când am istorisit ceva în acest mic spațiu al meu din online nu m-am lăsat de scris în tot acest timp, am planuri mărețe în ceea ce privește acest aspect, dar acest subiect rămâne pentru o altă noapte. Prin această postare vreau doar să-i anunț pe puținii cititori ai blogului meu că m-am întors cu forțe proaspete și voi încerca să postez mai des.

Multe lucruri s-au schimbat dar sper că putem să o luăm de la capăt împreună. Nu vreau să mă uit în urmă la mai mult de un an de încercări, eșecuri, reușite, plânsete, râsete și tot tacâmul, deși m-au modelat și mi-au schimbat perspectiva asupra multor lucruri. Am 20 ani acum, în curând voi avea 21. E o vârstă ciudată, nu ești îndeajuns de matur să fii adult, deși legal ai trecut de ceva vreme acel prag. Vrei să fii tratat ca un adult, dar de multe ori îți e dor să te comporți ca un copil.

Dar nu vreau să vorbim nici despre vârsta mea acum, ci doar despre ceea ce sper că vom putea realiza împreună. Blogul meu a crescut o dată cu mine și, deși l-am abandonat pentru ceva vreme, niciodată nu m-am abandonat pe mine. Așadar, dragi bloggeri, am revenit. Mi-a fost dor de scris și implicit și de voi. Sper să ne regăsim cu bine și să dezbatem subiecte interesante din nou. 🙂

Incă sunt aici

Posted: Iunie 21, 2015 in Personal
Etichete:

A trecut ceva timp de când am reușit să pun două cuvinte pe hârtie. Pare ciudat că blogul pe care l-am creat cu intenția pură de a transmite a devenit locul în care nu mă mai regăsesc. Sau, poate că mă regăsesc, dar nu știu cum să exprim asta. Îmi imaginam acum câteva luni că voi avea ceva relevant de spus întotdeauna, indiferent de subiect. Poate m-am înșelat.

Încă sunt aici, dar parcă nu în totalitate. Admit că de aproape un an nu știu ce se întâmplă cu mine. Probabil sună cam întunecat, dar sincer simt că sunt o umbră a ceea ce am fost. Era mult mai simplu altă dată. Era ușor să fii cine vroiai să fii. Era mult mai frumos să trăiești în naivitate și pură inocență, înainte să vină așteptările, presiunea, întrebările fără răspuns și atâtea împrejurări menite să-ți șteargă personalitatea și creativitatea cu buretele, transformându-te într-un produs al mediului.

Poate am devenit fix persoana pe care am urât-o dintotdeauna – cea care se conformează, prea obosită să mai riposteze, cea care se cufundă într-o stare de acceptare tacită în loc să se revolte când ar fi cazul, cea care pur și simplu acceptă TOT și nu mai pune la îndoială NIMIC. Acum câțiva ani, dacă apărea o astfel de persoană în fața mea, aș fi mustrat-o aspru verbal, i-aș fi spus că nu e în regulă să fii un mic robot ascultător care niciodată nu își urmează propria voință de frica urmărilor, a judecății sau a privirilor disprețuitoare.

Încă sunt aici, dar nu știu ce înseamnă mai exact aici. Fizic, nu am plecat nicăieri, dar mental nu mai sunt în același loc. Și nu îmi doresc decât să mă întorc acasă.

Îndrăznește.

Posted: Mai 9, 2015 in Personal
Etichete:

În ultima vreme m-am obișnuit să scriu în mijlocul nopții. Mi se pare că noaptea are o vrajă aparte, dă curs inspirației și viselor. Oricât de des aș vrea să postez, de multe ori șterg ce am vrut să spun, și o iau de la capăt. Nici eu nu stiu de ce continui să o fac. În seara asta nu știu sigur ce vreau să transmit, știu doar că trebuie să o fac indiferent de forma sau conținutul mesajului.

E greu la 19 ani. E greu la orice vârstă. Dar cel mai des ai crize de identitate la vârste fragede. În ultima vreme, admit, am simțit că nimic nu mai are însemnătatea sau adevărul de altă dată, nimic nu mai poartă însemnul certitudinii sau siguranței, ceea ce mă sperie mai mult decât m-aș fi așteptat. Acel sentiment al necunoscutului, sentimentul că nu știi pe ce drum să o apuci, dacă să visezi sau să te conformezi cuminte. Se da o bătălie în sufletul meu de ani buni între vocea rațiunii și vocea adevărului interior, a artei. Pentru mine, muzica este unicul lucru ce continuă să aibă sens, deși totul in jur pare că își pierde însemnătatea, că se pierde in umbrele unei lumi dezolante. Muzica e singurul lucru care mă diferențiază și îmi dă un scop. Fără ea, nu mă pot defini. Ea îmi readuce sinele la viață, împreună cu speranța demult uitată, ingropată in dubii si gânduri negre- „Nu vei reuși niciodată, nu ești destul de bună.”

Poate pentru prima dată in ultimul an, lucrurile au luat o intorsatură diferită. Am lăsat speranța să îmi pătrundă un suflet iar atingerea ei caldă mă îmbie. O primesc cu brațele deschise acum, pentru că am presimțirea că mâine o să o pierd. Vreau să îndrăznesc din nou. Vreau să găsesc însemnătatea pe care am pierdut-o, odată cu acest nou început pe care mulți îl numim generic „studenție”. Da, se presupune că este una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Pe mine m-a luat pe nepregătite, m-a stors de vlagă și m-a lăsat confuză, nedumerită și obosită, punându-mi întrebări despre viitor, întrebări fără răspuns deocamdată. Nu-mi place să nu dețin controlul. Sunt înspăimântată de ideea de a nu fi cea care controlează mereu orice situație. Mă tem de schimbări și de necunoscut mai mult decât orice.

Dar în seara aceasta, îndrăznesc să-mi doresc, din nou, să ating vise deșarte și culmi nebănuite. Pentru că prietenia unei persoane dragi mie m-a făcut să realizez că încă există magie în lume și coincidențe perfecte, aproape predestinate. În seara asta pun capul pe pernă cu un zâmbet pe buze, și aștept să văd ce-mi va aduce dimineața..

De ce fugim de emoții?

Posted: Aprilie 26, 2015 in Personal
Etichete:

Cum mi se întâmplă de obicei, un incident din viața reală mă face să scriu din nou. Dacă nu ar fi aceste mici întâmplări care să-mi trezească subconștientul din starea de amețeală și letargie perpetuă în care se află de aproape un an, blogul meu ar rămâne uitat, pierdut și gol. Dar iată că nu se întâmplă chiar așa. Câteodată se mai trezește, odată cu mine. Câteodată se mai scrie o pagină din povestea mea. Dar ritmul în care se întâmplă asta e lent. Prea lent.

Era o vreme în care puteam scrie fără nicio problemă. Orice îmi trecea prin cap. Orice simțeam. Acum nu mai pot. Aș vrea să pot, dar îmi dau seama abia acum că scrisul nu este doar al meu, este și al vostru. Ceea ce spun vă reprezintă într-o măsură și pe voi. O conversație cu o prietenă m-a făcut să realizez ceva ce nu am vrut să admit niciodată – fug de emoții. Nu vreau să le exprim sau să le împărtășesc cu nimeni. Este convingerea mea că oamenii își vor exprima părerea de rău, dar în secret se vor bucura că suferi. Un fel cinic de a gândi, presupun, dar cât se poate de realist. Viața nu e roz, știm cu toții asta. Dar se pare că și în scris, această frică a mea se face simțită. Pare că postările mele de pe blog sunt sincere și deschise, dar adevărul este ceva mai crud – cuvintele reprezintă doar un sfert din ceea ce aș dori de fapt să transmit. Mai mult nu reușesc. Nu pot. Sau poate că nu vreau.

Fug de propriile emoții până când ele renunță să mă stăpânească de bună voie. Nu vorbesc despre ele. Nu cred că ar înțelege cineva sau i-ar păsa. Așadar, îmi rămâne scrisul. Dar chiar și acolo, după cum a remarcat și prietena mea, pare că îmi este teamă. Exact când ajung la exprimarea celor mai adânci și negative emoții, mă opresc. Poate că o parte din mine simte că dacă aș lăsa personajele din cărțile mele să simtă prea mult, ar deveni slabe. Poate de asta nu le las. Le creez în schimb în imaginea ireală a autocontrolului în orice situație, deși este imposibil. Le creez personalități puternice, de neatins, minimalizez impactul unor evenimente traumatice care ar trebui să le afecteze. Iar astfel, povestea pe care o creez nu pare îndeajuns de credibilă. Oamenii nu vor să citească așa ceva, se pare.

Oare aici pierd, sau câștig în fața cititorului? Oare câți dintre cei care deschid o carte reușesc să citească printre rânduri? Cineva a spus odată că nu contează ce spui, ci cum spui. Eu sunt mai degrabă o persoană de acțiune. Când citesc ceva, vreau să știu CE se întâmplă, nu CE simte cineva când acel lucru se întâmplă. Acela este doar un bonus al unei scriituri de calitate. Dar nu toți sunt de aceeași părere. Mulți citesc strict pentru emoția din spatele cuvintelor. Iar dacă fugi de emoții fără să înțelegi tu însuți de ce și cum să oprești asta, se pare că nu ai nicio șansă ca scriitor. Cititorii vor să simtă lupta și conflictele interioare. „Sânge și disperare”, glumea prietena mea. Asta prinde la public.

Mi-aș dori să am răspunsul la întrebarea din titlu. Dacă l-aș avea, ați fi auzit de mine mai demult. Mi-ați fi vazut pseudonimul pe o carte afișată într-o vitrină, nu în obscuritatea unui document citit în întregime doar de mine.

Bună dimineața. Astăzi vreau să discutăm puțin despre Facebook. Vă anunț de pe acum că această postare va ofensa foarte multe persoane și, sincer, îmi asum orice tip de reacție, pentru că lucrurile astea trebuie spuse. Am mai vorbit despre această rețea de socializare înainte, dar se pare că impactul său asupra noastră a atins un precedent nemaiîntâlnit. Suntem frecvent catalogați drept „Generația Facebook”, dar vreți să știți ce înseamnă de fapt asta?

Nu înseamnă că suntem generația online, care folosește rețele de socializare pentru a înlesni comunicarea și atât. Nicidecum. „Generația Facebook” se referă la cultura like-urilor, la obsesia de selfie-uri, la degradarea comunicării și la cultivarea narcisismului și a aroganței. Vi se pare prea dură formularea? Ei bine, nu este deloc așa. Mi se spune că sunt eu oldschool, antisocială și nu accept tehnologia, ceea ce nu este deloc adevărat. Chiar fac parte din multe comunități virtuale, am cont pe majoritatea rețelelor de socializare și sunt destul de activă. Consider că social media în sine nu prezintă riscuri, ci comportamentul nostru este cel care produce daunele.

Poți folosi Facebook pentru a promova o afacere sau pentru a avea acces într-un anumit grup (ex: dacă vrei sa vinzi un instrument). Dar o mare parte a „Generației Facebook” nu face asta, nu folosește rețeaua de socializare a lui Zuckerberg pentru a îndeplini astfel de scopuri. Unii reprezentanți ai „Generatiei Facebook” au transformat un canal de comunicare eficient într-o glumă ieftină, iar asta își pune amprenta asupra tuturor, primim cu toții eticheta de obsedați de sine, cerșetori de like-uri și de vizualizări.

Am fost șocată când am ieșit cu câteva persoane, și în loc să ne bucurăm de vremea frumoasă și de aerul curat, era mult mai important să imortalizăm momentul, să facem poze pe care să le punem pe această rețea de socializare. De parcă e mai important in ziua de azi să arăți oamenilor că ai ieșit și te-ai distrat, decât să te distrezi efectiv. Dacă nu postezi poze pe Facebook încontinuu, nu exiști. Numărul de like-uri devine un echivalent al valorii. Ai 3 like-uri la o poză? Ești un nimeni. Un alt exemplu vine din păcate din propria mea familie. Știu pe cineva de o vârstă destul de fragedă, cu care este pur și simplu imposibil să interacționezi. La orice ieșire cu familia, trebuie să facă poze, sau să stea pe Facebook. Nu se bucură de peisaj, nu discută cu cei din jur, ci constant face poze, le modifică într-un program să pară mai „șmechere” iar apoi le uploadează și așteaptă, cu sufletul la gură (NU este o exagerare), să vadă câte aprecieri acumulează.

Unde vreau să ajung cu aceste exemple? Dragii mei, este foarte grav să ajungi să-ți măsori valoarea personală în câteva click-uri date de anonimi. Este foarte grav să ai nevoia obsesivă de a-ți face poze sau a te filma în diverse ipostaze. Una este să faci câteva poze la o ocazie anume, alta e să faci peste 50 poze într-o zi, în loc să discuți cu cei de lângă tine. Dacă aceste tendințe apar de mic, având în vedere avansul tehnologiei, ești foarte greu recuperabil ca persoană (din nou, NU este o exagerare).

Scopul principal al rețelelor de socializare este să faciliteze comunicarea la distanță. Acesta este motivul pentru care au înlocuit telefoanele sau alte mijloace de comunicare. Nu este nimic în neregulă cu asta, este un progres firesc, datorită căruia salvăm timp prețios pentru alte activități. Dar dacă nu reușești să faci distincția dintre acea lume și viață reală, ești pierdut ca om. Întregul tău univers va fi acolo, într-un spațiu virtual care în mintea ta îți oferă atenție, validare personală, grijă și apreciere. Pune-ți o întrebare simplă – dacă mâine mi-ar șterge cineva contul de Facebook, cum m-aș simți?

Răspunsul meu este că m-aș simți aiurea maxim o zi, pentru că aș pierde câteva persoane care îmi apreciau blog-ul și la care nu va mai ajunge conținutul meu. În ceea ce privește pagina mea personală, nu m-ar afecta foarte mult, pentru că majoritatea prietenilor mei de pe Facebook sunt persoane pe care le cunosc în realitate iar cu restul pot intra ușor în contact prin intermediul altor oameni, dacă este nevoie.

Dependența de Facebook este o problemă reală a generației noastre pe care nimeni nu pare că este dispus să o recunoască. Vorbim despre dependența de alcool, tutun, droguri, dar nimeni nu ia în considerare efectele dezastruoase pe care le poate avea utilizarea incorectă a unei platforme de socializare altminteri inofensivă, chiar inovativă și eficientă. Atitudinea noastră și felul în care ne raportăm la ea determină impactul pe termen lung.

Faptul că această formulare „Generația Facebook” ne include pe toți nu este un compliment. Nu este nici măcar o insultă. Este un semnal de alarmă pentru a ne remedia comportamentul și a-i ajuta pe cei care deja sunt dependenți. Este foarte ușor să-i luăm în derâdere, dar în lipsa unei instruiri din partea părinților sau a societății, poți cădea cu ușurință în extreme. Poate dacă aceste lucruri ar fi luate în serios și explicate corespunzător maselor – în principal tinerilor – am ajunge să rezolvăm o problemă gravă, definitorie a lumii moderne și a societății informaționale în care trăim. Poate atunci am putea purta această etichetă atribuită fără voia noastră, „Generația Facebook” și să ne mândrim cu ea, să-i aducem o altă însemnătate, și anume generația tinerilor întreprinzători și inovativi, care a revoluționat mijloacele de comunicare pentru a realiza ceva mai presus de propria persoană și de ecranul smartphone-ului.

Fără cuvinte?

Posted: Aprilie 11, 2015 in Personal
Etichete:

Sunt multe situații în viață în care rămânem fără cuvinte, în care nu putem găsi nicio replică potrivită cu care să răspundem, in care ni se pare că orice am spune nu este de ajuns. Se întâmplă foarte des să fim surprinși plăcut de cineva – caz în care nu ne putem exprima pe moment datorită unui sentiment de recunoștință și chiar perplexitate, mai ales dacă nu ne așteptam la un gest prietenos sau la un cadou costisitor. La polul opus, putem rămâne fără cuvinte atunci când suntem dezamăgiți sau indignați, emoții care de multe ori nu au nevoie de cuvinte pentru a fi exprimate, poate doar de o privire dezaprobatoare care maschează suferința tacită.

Îmi aduc aminte că prima mea postare a făcut referire (mai mult sau mai puțin serios) la popularitatea blogger-ului Radu F. Constantinescu, personaj foarte citit de către public atunci când mi-am creat eu acest mic spațiu în online. Care este relevanța numelui său în această postare? Ei bine, tagline-ul blogului său este „Never out of words”, ceea ce se leagă oarecum de subiectul de astăzi. Mi-a rămas întipărită in minte această sintagmă și aș vrea să o discut puțin cu voi.

Cred că frica cea mai mare a unui scriitor amator este de a-și pierde „glasul”, a nu mai avea efectiv nimic de spus, a rămâne fără cuvinte, fără modalitatea de expresie care l-a caracterizat, poate chiar consacrat. Pentru un scriitor, a rămâne fără cuvinte înseamnă a-și pierde identitatea, a-și pierde menirea pe care o consideră atribuită de către destin,  o simte în întreaga ființă ca o misiune proprie doar lui în viață. Scriitorul simte că i se derogă o sarcină divină pe care trebuie să o îndeplinească, iar dacă nu reușește, se simte neputincios si lipsit de control asupra propriului sine. În scris, nu există un alt inamic pentru artist decât el însuși. Mulți scriitori suferă de acel blocaj arhicunoscut, numit și lipsa de inspirație, dar oare care este momentul in care se acutizează lipsa de inspirație și se instaurează panica, acea panică de a nu mai putea transmite si cum il poti identifica?

E ușor să spui că suferi de lipsă de inspirație, doar se întâmplă oricui. Dar dacă nu ai mai scris de mai bine de jumătate de an un cuvânt în cărțile pe care le-ai început cu atâta entuziasm când erai mai naiv și mai lipsit de experiență, și nu te gândeai la reacția nimănui, oare este acela momentul în care trebuie să te declari învins? Cum reușești să o iei de la capăt, să te conectezi cu acele emoții îngropate în cuvinte scrise, dar uitate, și să continui să-ți spui povestea?

Un scriitor evoluează continuu. Poate de aceea opera lui rămâne adeseori neterminată. Poate doar atât a avut de spus. Iar continuarea vă aparține vouă.

A trecut foarte mult timp de când am făcut o recenzie. Pentru că am neglijat această categorie a blogului meu în ultimele luni, m-am întors cu o nouă recenzie a unui serial drag mie, pe care l-am urmărit mereu cu plăcere, deși ultimele sezoane au marcat o oarecare stagnare a acțiunii. Chiar și așa, serialul prezintă o poveste de viață cu personaje cu un profil psihologic complex, care sunt surprinse într-o evoluție spectaculoasă. Deși ca și gen este integrat în categoria „teenage drama”, serialul nu se adresează doar adolescenților și conține și alte teme fundamentale – iubirea, acceptarea, importanța familiei, învingerea unui destin necruțător, evoluția personală, iertarea, etc.

Creat de Mark Schwahn, serialul „One Tree Hill”, difuzat în 9 sezoane, prezintă evoluția unui număr impresionant de actanți, dintre care îi distingem ca și protagoniști pe Lucas Scott (interpretat de Chad Michael Murray) în rolul basketbalistului retras, fiul lui Karen Roe și al lui Dan Scott (acesta din urmă nu îl recunoaște ca și fiu legitim), Nathan Scott (interpretat de James Lafferty), căpitanul echipei de basketball „The Ravens”, fiul lui Dan Scott și al lui Deb Scott, Peyton Sawyer (interpretată de Hilarie Burton), iubita lui Nathan Scott și majoretă a echipei „The Ravens”, împreună cu cea mai bună prietenă a ei, Brooke Davis (interpretată de Sophia Bush), și Hayley James (interpretată de Bethany Joy Lenz) în rolul celei mai bune prietene din copilărie a lui Lucas Scott.

Subiectul poate părea oarecum generic – două familii dezbinate de circumstanțe, doi frați care luptă unul împotriva altuia pe terenul de basket, fiecare confruntându-se cu propriile probleme și încercând să-și găsească locul la liceul din Tree Hill, Carolina de Nord. Relația dintre cei doi frați instrăinați constituie pilonul pe care se construiește întreaga acțiune a serialului. La început cei doi sunt inamici și concurează atât pentru postul de căpitan de echipă, cât și pentru inima frumoasei Peyton Sawyer. Primele patru sezoane surprind viața de liceeni a personajelor, pentru ca următoarele să facă trecerea spre colegiu și maturitate.

Până acum, ați putea judeca serialul ca fiind plictisitor sau generic, având un subiect care nu impresionează la prima vedere prin creativitate sau adâncime, dar v-ați înșela. Pe parcurs, relațiile dintre personaje progresează într-un mod imprevizibil (de aici și traducerea în limba română a serialului – „Ruleta Destinului”, deși este o traducere destul de eronată, pentru că numele serialului vine de fapt de la locația în care se desfășoară – Tree Hill, Carolina de Nord). Chiar și așa, destinul joacă un rol foarte important – ideea predestinării (prezentă în relația Peyton-Lucas, îndeosebi), dar și aceea a circumstanțelor care nu pot fi evitate, dar cărora personajele încearcă să se opună vehement – îmi vine în minte un citat sugestiv din serial „I am the master of my fate, I am the captain of my soul.” Fiecare personaj este dezvoltat în întregime și trece prin frământări interioare care sunt descrise amănunțit de către creatorul serialului sau care ies la iveală din interacțiunile cu ceilalți.

Lucas Scott se simte un intrus la liceul din Tree Hill, suferind de un complex de inferioritate atât datorită faptului că nu este recunoscut de către Dan Scott, dar și pentru că fratele său, Nathan Scott, este împreună cu fata pe care el a iubit-o dintotdeauna. Fiind căpitanul echipei de basket, Nathan ar putea fi cu orice fată, dar faptul că o alege chiar pe Peyton, și nu o tratează pe aceasta cum ar merita, naște o luptă în sufletul lui Lucas, o nevoie de a rivaliza cu acesta, pentru a-i demonstra că este la fel de bun ca și el – un jucător la fel de bun pe teren și poate o persoană mai bună cu Peyton decât ar putea fi el vreodată.

Nathan Scott pare mereu sigur pe el și arogant, dar în sinea lui este supus unei presiuni foarte mari din partea tatălui, Dan Scott, fost jucător de basket care dorește cumva să-și continue visul pierdut prin persoana fiului. Antrenamentele la care îl supune sunt foarte dure, atât de dure încât tânărul Nathan este împins la un moment dat să ia niște pastile care să-i îmbunătățească performanța, ajungând la spital.

Cea care reușește să-l salveze pe Nathan, să-l ajute să treacă mai ușor peste conflictele din familie, este Hayley James, cea mai bună prietenă a lui Lucas. Ea devine meditatoarea lui după ce Nathan îi cere insistent acest lucru (având note foarte mici, era în pericol să-și piardă locul în echipă). La început reticentă, Hayley acceptă în cele din urmă să-l ajute, deși intuiește conflictul care se va isca  între ea și Lucas din această cauză. Între cei doi se naște o frumoasă poveste de dragoste care a impresionat întreaga audiență ca una dintre cele mai sincere, mai pure și mai durabile relații televizate, nu atât datorită faptului că cei doi s-au găsit unul pe altul, desi sunt atât de diferiți, ci mai ales pentru că sunt mereu alături unul de altul și reușesc să treacă peste momentele dificile, chiar și atunci când nimeni nu le-ar fi dat nicio șansă – plecarea lui Hayley în turneu în sezonul 2 împreună cu Chris Keller, sau dispariția lui Nathan din sezonul 9.

Peyton Sawyer este personajul meu preferat din serial, așa că voi acorda o atenție sporită poveștii ei. Pe mine m-a impresionat cel mai mult parcursul ei, și poate că veți fi de aceeași părere după ce veți viziona serialul. Peyton poate părea la început prototipul majoretei fițoase care îl ia peste picior pe Lucas și pe toți ceilalți, în afară de Brooke, cea mai bună prietenă a ei. În primele episoade, fanii au votat personajul ei ca fiind „dezagreabil” tocmai din această cauză. Adevărul este că, după Dan Scott, în opinia mea, Peyton are cea mai spectaculoasă, motivantă si inspirațională poveste. Orfană de mamă (mama ei a murit într-un accident de mașină), cu un tată absent care lucrează în alt oraș, Peyton se simte singură și ar avea nevoie de afecțiune poate cel mai mult, dar îi respinge pe cei din jur,  invocând un motiv simplu: „People Always Leave” („Oamenii pleacă mereu”). Obișnuită să fie mereu părăsită de cei la care ține, ea ajunge la concluzia că nu trebuie să se atașeze de cei din jur ca să o doară mai puțin atunci când ei decid inevitabil să plece.

Filozofia ei de viață este din păcate confirmată de multe persoane – mama ei, care se dovedește a fi mama adoptivă – este răpită abrupt din viața ei de un accident de mașină, mama ei biologică moare de cancer, tatăl ei biologic este un alcoolic care nu vrea să aibă de-a face cu ea, Jake, un băiat de care se îndrăgostește, este forțat să părăsească orașul, iar în mod simbolic, chiar și Lucas și Brooke o părăsesc în momentele în care avea cea mai mare nevoie de ei – când are probleme cu drogurile sau se simte singură. Evoluția ei pe parcursul celor 6 sezoane (din păcate, atât ea cât și Lucas nu vor mai fi prezenți după primele 6 sezoane, ci vor fi înlocuiți în serial de alte personaje) este cea mai impresionantă din punctul meu de vedere, pentru simplul fapt că nu oricine ar fi putut răzbi și s-ar fi putut ridica dacă s-ar fi confruntat cu toate lucrurile prin care a trecut ea – ceea ce o face un personaj curajos, puternic și demn de admirație. Ea cucerește auditoriul mai ales prin faptul că nu renunță.

Brooke Davis este cea mai bună prietenă a lui Peyton și, ca și aceasta, este privită la început ca un personaj dezagreabil, prin faptul că flirtează mereu cu toți băieții, este o petrecăreață și o persoană superficială. La început este ușor să credem că nu are adâncime umană sau caracter ca și personaj, dar această credință este încetul cu încetul demontată pe parcursul desfășurării acțiunii. Ca și Peyton, Brooke suferă din motive similare – părinții ei sunt foarte bogați dar mereu absenți, îi dau cardul de credit ca și substitut al timpului lor prețios, nu se interesează de soarta ei, o neglijează. Relația cu mama ei, în special, este foarte tensionată, și va fi analizată mai pe larg începând cu sezonul 5. Prietenia dintre Brooke și Peyton impresionează de asemenea, pentru că reușește să învingă orice obstacole – cele două devin la un moment dat rivale pentru inima lui Lucas, dar își și reproșează una alteia că nu au fost alături una de cealaltă atunci când treceau prin greutăți.

Dan Scott este antagonistul serialului și cel mai complex prototip uman. Auditoriul nu înțelege niciodată pe deplin motivațiile din spatele acțiunilor adesea iraționale și întunecate ale acestuia. Creatorul serialului stârnește în mod intenționat un conflict în sufletul privitorului, înduioșat în momentele în care Dan plânge, regretă si încearcă să-și spele păcatele, și în momentele în care acesta dovedește grijă paternă față de Nathan, dar și contrariat și indignat atunci când orgoliul și dușmănia lui Scott îl împing la gesturi inumane, necugetate. Personajul este reabilitat și iertat în cele din urmă de toți cei cărora le-a pricinuit suferință în sezonul 9, când Dan Scott renunță la propria viață pentru a o salva pe cea a lui Nathan.

În cele 9 sezoane ale serialului „One Tree Hill” sunt antrenate foarte multe personaje, răsturnările de situație sunt prezente la tot pasul, și putem desprinde lecții de viață prețioase de pe urma greșelilor sau deciziilor luate de personaje, adeseori în situații limită. „One Tree Hill” nu este serialul generic pentru adolescenți, fără substanță sau profunzime, ci o poveste impresionantă care surprinde pulsul vieții reale și al conflictelor reale pe care poate cu toții le-am simțit la vârsta tumultoasă a adolescenței, și chiar la maturitate. Deși sunt prezente și anumite clișee legate de acțiune, creația lui Schwahn reușește totuși să  se dezică de marile gafe ale altor reprezentanți ai genului „teenage drama”, mai ales prin individualizarea personajelor – prin prezentarea amănunțită a conflictelor interioare și exterioare, și analiza impactului mediului familiei și social asupra psihologiei personajelor. El surprinde filozofii de viață, trăiri lăuntrice, relații complexe, și crează nu doar anumite tipuri umane, ci caractere puternice care reușesc să învingă adversitățile vieții. Recomand acest serial indiferent de vârstă. Aveți foarte multe lucruri de învățat din el, fie că sunteți adolescenți, fie că vă trăiți maturitatea și priviți cu nostalgie zilele în care erați în liceu.

Închei printr-un citat care rezumă perfect esența serialului: „Tree Hill is just a place somewhere in the world. Maybe it’s a lot like your world, maybe it’s nothing like it. But if you look closer, you might see someone like you. Someone trying to find their way. Someone trying to find their place. Someone trying to find their self. Sometimes it seems like you are the only one in the world who’s struggling, who’s frustrated, unsatisfied, barely getting by. But that feeling’s a lie. And if you just hold on, just find the courage to face it all for another day, someone or something will find you and make it all okay. Because we all need a little help sometimes – someone to help us hear the music in their world, to remind us that it won’t always be this way. That someone is out there. And that someone will find you. ”