Arhivă pentru August, 2014

fifty-shades-of-grey-cac1d39d5bb5c20810b1314bcbf61dee35d8219b-s6-c30ATENȚIE: Următorul articol este o recenzie negativă care conține romgleză în cantități industriale și elemente de pamflet. Articolul nu este recomandat fanilor seriei 50 Shades care nu pot accepta critici sau celor care nu au simțul umorului. Ați fost avertizați. Lectură plăcută.

După cum știm cu toții, există două lucruri pe care trebuie să le faci neapărat la ora actuală ca să fii pă trend -€“  the ice bucket challenge, adică să-ți torni gheață în cap înainte de a face o donație pentru caritate (ce-i drept, se înmulțesc banii și îi ajuți pe oameni mult mai mult dacă în prealabil suferi de hipotermie) sau să citești seria de cărți erotice 50 Shades Of Grey – fantezia unei femei de vârsta a doua care se pare că are un succes incomensurabil în rândul reprezentantelor genului feminin de pretutindeni și de toate vârstele.

Din moment ce cărțile au  stârnit atâta controversă si au beneficiat de atâta promovare , am decis să văd și eu despre ce e vorba. Am aflat că la origini, autoarea, E.L. James era o scriitoare de fanfiction care publicase sub aliasul „Snowqueen’s Icedragon” un fic despre seria Twilight, care a reprezentat punctul de plecare pentru un roman original. Cum am auzit de Twilight, am zis „€œNici gând, nu o să citesc o porcărie inspirată din inepțiile debitate de mintea plină de pseudo-vampiri strălucitori  a lui Stephenie Meyer”.  În plus, cărțile de tip erotic/BDSM -€“ not my cup of tea. Chiar și așa, in baza unei recomandări entuziaste  si, curioasă din fire, am zis să văd și eu ce citesc milioane de femei din întreaga lume, ce este atât de bun la seria de cărți după care se va face și un film care anunță să rupă box office-ul.

Pentru cei care nu cunosc site-ul fanfiction.net sau nu știu ce înseamnă noțiunea de fanfiction, o să explic pe scurt. Pe site-ul menționat, fanii unor anumite seriale, filme, anime-uri, etc postează propria lor ficțiune literară care să conțină ori personaje deja existente transpuse în alt context, ori o continuare a unui serial care a fost desființat sau s-a sfârșit cu un cliffhanger, ori un scenariu alternativ, ceea ce și-ar fi dorit ei să se întâmple, e un loc în care fiecare fan își pune imaginația la treabă, și creează universuri noi, chiar personaje noi, numite OC (other character).  Pe acest site puteți găsi ficțiune despre aproape orice, într-o varietate de genuri (romance, fantasy, angst, friendship,  chiar și lemon/mature – echivalentul scrierilor cu caracter erotic în care se încadrează și 50 Shades Of Grey).

Motivul pentru care am decis să vorbesc despre acest subiect este consternarea care m-a cuprins după ce am terminat de citit câteva capitole din 50 Shades Of Grey (nu am rezistat sa citesc mai mult, am vrut să termin cartea, dar nu am reușit pentru că m-a plictisit teribil și dezgustat pe alocuri). Vreau să menționez că nu am nimic cu fanii acestei serii, sunt liberi să aprecieze ce vor, eu îmi voi spune însă propria părere. Probabil considerați că nu-mi pot fundamenta o părere obiectivă și pătrunzătoare din moment ce am citit doar câteva capitole, dar credeți-mă, a fost de ajuns să-mi dau seama că seria nu promite prea multe, din contră.

Din ce am înțeles, pe baza unei scurte documentări, ceea ce am citit are foarte puțin de-a face cu BDSM-ul adevărat (cunoscătorii genului știu mai multe, sa mă corecteze dacă greșesc),  iar romanele lui E.L. James au provocat controversă mai ales în cadrul acelei comunități, deși intenția autoarei a fost să creeze o poveste, o fantezie bazată pe sadomasochism. Acesta nu este, însă , singurul motiv pentru care cărțile au creat furori în universul literar. S-a iscat de asemenea o întreagă dezbatere despre abuz și instigare la abuz. Personal, mi se pare uimitor cum atâtea fete și femei consideră „€œmy mid-life crisis” (după cum a definit autoarea însăși seria)  un scenariu demn de dorit, cum pot vedea sexy sau romantică o relație abuzivă cu un bărbat mult mai experimentat care profită de naivitatea și lipsa de experiență a unei fete  virgine atrase în primul rând de banii lui și misterul care îl învăluie. Morala este simplă -€“ dacă e bogat și te întreține, în schimbul serviciilor tale, în baza unui acord pe care oricum nu-l respectă decât când are chef, este în regulă. Christian Grey’s no pedo, because he’s fucking hot.

Excluzând plot-ul care, pentru mine cel puțin, a fost previzibil, fără originalitate, fără  profunzime, cărtii i-au lipsit cu  desăvârșire elementele de captare a atenției cititorului; decât dacă luati in calcul scenele explicit sexuale ca fiind de-a dreptul fascinante, deși, după părerea mea, vocabularul autoarei lasă de dorit și acolo:  „my very own Christian Grey popsicle” . Much vocabulary, very wow.  Aviz amatorilor: cam așa trebuie să vă exprimați dacă vreți să fiți un scriitor adevărat, al cărui volum devine peste noapte bestseller mondial.  Să fiu sinceră, limbajul și descrierile ei m-au făcut să-mi dau facepalm din 5 în 5 minute. Cei care știu mai multe despre literatură își pot da seama de mediocritatea scriiturii ei după primele paragrafe (subconștientul Anastasiei Steele dansează salsa, so bitch please. Go home, Jane Austen).

Eu însă voi vorbi strict din punctul de vedere al unei simple fane fanfiction . Citesc fic-uri de ani buni, și vă pot garanta că dacă intrați pe un site oarecare de fanfiction acum și dați un search rapid, găsiți cel puțin 20 povești cu un limbaj mult mai elevat, un fir narativ convingător și personaje construite în întregime, publicate de scriitori amatori cu mai mult potențial decât E.L. James, aparținând aceluiași gen și care totuși nu sunt publicați niciodată în afara spațiului virtual. De ce? Pentru că aparent femeile împărtășesc fantezia bolnavă a unei scriitoare care trece printr-o criză de personalitate, pentru că aparent abuzul emoțional și fizic e sexy, pentru că aparent femeile tolerează multe pentru bani, statut și siguranța, la prima vedere, conferită de un „dark handsome man” cu un trecut plin de suferință, care se presupune că îi justifică acțiunile la maturitate și îi dă profunzime caracterului său. Și marmota învelea ciocolata în staniol.

50 Shades Of Grey este o încercare eșuată, atât ca și fanfiction, dar mai ales ca roman, din punct de vedere literar, dar, din păcate, nu si din punct de vedere financiar. Este încă un exemplu elocvent care ne arată că mediocritatea se vinde in continuare, că violența și abuzul pot fi înfrumusețate atât timp cât protagonistul e un om bogat, atractiv și de sucess și se face apel la sexualitate cât mai explicită ca si schemă de marketing pentru a crește numărul vânzărilor si al profitului. Închei printr-un citat sugestiv:  „I don’™t understand why people hate on this story. It teaches really important values: every woman should find a man who’s perfect for her, who’€™s willing to vent her frustration on her, physically and psychologically, who’™s willing to watch over and control her every move. Someone who’€™s willing to force her to be completely submissive to him and to obey his every whim. Trust me, 9 out of 10 serial rapists agree that this book is highly educational, with the same morals and values as Twilight.”

Anunțuri

Pot spune că astăzi a fost una dintre acele zile în care parcă tot ce mă înconjoară îmi provoacă o puternică nostalgie, fiecare eveniment aparent insignifiant mă face să mă gândesc la cât de repede a trecut timpul, cât de efemer este totul și cât de mult s-a schimbat decorul. Deși, există si posibilitatea să mă înșel. Poate decorul a rămas același, dar noi suntem cei care s-au schimbat si incă se schimbă pe zi ce trece. Așa cum peste ani regăsim același loc de joacă de care ne legau atâtea amintiri și atâtea sentimente, pe care îl priveam cu atâta fascinație, și pe care acum îl percepem cu totul altfel,  îl privim cu o detașare aproape dureroasă.

Odată cu trecerea anilor, dispare și magia, pentru că încetul cu încetul, copilul din noi moare, cuprins de grija zilei de mâine, simțind din ce în ce mai acut lipsa timpului liber, a acelui răgaz care îi dădea inainte ocazia de a se concentra pe lucrurile mici din jur, lucruri care îi aduceau măcar o implinire de moment. Acum, nu se mai poate bucura de copacii înfloriți, de o adiere ușoară de primăvară. În fond, nu copacii sunt cei care s-au schimbat, și nici adierea vântului, au rămas la fel, însă percepția sa este diferită. Acum nu mai este doar un copil naiv, lipsit de griji, acum trebuie să-și găsească locul în lume,  este pe cale să devină adult.

Acel leagăn care ne făcea să ne simțim liberi pentru un moment, fără nicio constrângere asupra noastră, este acum dărăpănat și plin de rugină, iar acel tobogan pe care ne dădeam încontinuu, fără să obosim măcar odată este azi rar atins de copii mult mai preocupați de noul iPhone 5 sau de posibilitățile infinite pe care le oferă internetul.

Nu aș fi crezut că după terminarea liceului, voi petrece perioada de așteptare a primului an de facultate sub acest sentiment de nostalgie. Mi-am imaginat mereu că terminarea unui capitol din viața mea și începerea altuia îmi va aduce satisfacție, nerăbdare, descoperirea unui nou început. Dar iată-mă aici, dorind să mă pot întoarce la iernile în care mă jucam în zăpadă și mă dădeam cu sania până seara, fără a simți măcar frigul, la zilele și nopțile de vară pe care le petreceam până târziu cu prietenii, bucurându-ne de jocurile de care sunt lipsiți în mod crud copiii din ziua de azi.

Fetele de 12 ani au internet, și Facebook, și probleme existențiale, ele sunt de părere că s-au maturizat prematur, și postează despre nedreptățile din lume și despre povești tragice de iubire care le provoacă o durere inimaginabilă. Singura durere inimaginabilă pe care o cunoșteam noi la vârstă lor era cea resimțită după ce calci pe o piesă de Lego. Acești copii cu pretenții de adolescenți, și chiar de adulți, nu înțeleg că maturizarea nu poate surveni fără a a fi întâi copil. Iar din păcate, generația lor nu a trecut prin copilăria reală, ceea ce va face adevărata maturizare cu atât mai întârziată, din moment ce nu învață lucrurile pe care le-am învățat noi – despre prietenie, despre reguli, despre distracție, despre bucuria de a împărtăși mai degrabă experiențe și timp petrecut împreună, decât noile tehnologii.

Uitându-mă la ei, nu pot să îi judec, pot doar să simt o părere de rău față de lucrurile pe care nu le au, și fără de care vor crește, lucruri foarte importante, o mare parte dintre ele învățate de noi în timpul copilăriei, fără să ne dăm seama măcar, pentru că prin jocurile noastre s-au creat legături și prietenii care au durat peste ani. Jocurile noastre ne-au forțat să petrecem timp împreună. Acum, cafenelele și gadget-urile vin ca un substitut rece și lipsit de substanță.

Încă din timpul copilăriei se construiește un caracter si, cu părere de rău o spun, nu îl poți clădi pe o fundație inexistentă, pentru că structura se va prăbuși inevitabil. Dar presupun că părinții au devenit mult prea ocupați să-și educe proprii copii, și consideră că internetul și televizorul fac o treabă destul de bună, mai ales când ei sunt plecați de acasă. Măcar de ar decide să-i trimită afară, să se joace cu alți copii in schimb. Dar cu cine, din moment ce și ei sunt prizonieri ai tehnologiei? Oare sunt copiii de blamat sau părinții, sau timpurile chiar se schimbă într-un ritm greu de anticipat sau oprit?

Noi nu eram așa. Și sunt sigură că peste ani, alți adolescenți de 18 ani ca și mine vor remarca același lucru, cu aceeași nostalgie covârșitoare în glas și în suflet. Și poate că nu e nimeni de vină. Poate acesta este si trebuie să fie ritmul natural al lucrurilor. Însă, în acest moment, aș vrea doar să-i cer timpului să se oprească, măcar o secundă. Mai am nevoie de un scurt răgaz, de un moment cu copilul din mine care se încăpățânează să nu dispară, să nu se lase invins, deși circumstanțele îl forțează spre un alt drum.

Sarcasmul. Toată lumea îl folosește în ziua de azi. A ajuns mai popular ca Twilight, 50 Shades Of Grey, Obama și One Direction la un loc. A intrat în vorbirea curentă, la fel ca argoul de șmecheri, atât de uzual sau tendințele străine – adoptate, dar prost înțelese. Sarcasmul, din arma oamenilor inteligenti, a devenit o biată victimă nevinovată a trendului, pierzându-și adevărata însemnătate.

Unii consideră sarcasmul un mod de viață, singurul mijloc de exprimare viabil într-o lume în care celelalte biete minți incapabile nu le pot inţelege geniul. Dar adevărul este că, odată folosit excesiv, sarcasmul își pierde din putere. Nu mai e ironie, un fel tăios de a te exprima, sau o critică subtilă adresată cu cap, ci devine doar un mod de a jigni.

Utilizatorul excesiv nici nu realizează asta, dar comportamentul lui nu arată  inventivitate sau inteligență, ci dimpotrivă ; denotă o dorință puternică de a primi aprobarea celor din jur, dorință evidentă exact pentru cei pe care dorește cu atâta ardoare să-i impresioneze. Dorința sa este de a avea mereu o replică tare în buzunar, luată din filmul ăla american super popular, de a fi mereu cel care are ultimul cuvânt, de a insufla celorlalți o falsă părere despre sine. Însă, efectul este, de cele mai multe ori, opus celui scontat . Vrei să fii un om sarcastic, plin de remarci subtile și extrem de inteligente, când de fapt ești doar unul dintre cei care vor să pară la modă și să se dea mari, prin replica aia cool gândită timp de o oră inainte de a fi rostită.

Sarcasmul este într-adevăr arma unui om inteligent, care refuză confruntarea directă cu prostia și incultura, dar din păcate, pentru mulți a devenit doar un alt mijloc de a-și arăta „swag-ul”. Sarcasmul e umor select, spontaneitate, insultă subtilă, ironie mușcătoare. Sarcasmul e o artă, și nu toți putem fi Van Gogh, e de la sine înțeles. Dar in momentul in care faci eforturi colosale să fii cel mai sarcastic din faţa blocului, căutând aprobarea in interiorul unui anturaj care oricum te consideră anost, devii tu insuti o glumă răsuflată, o frază goală, fără conținut sau noimă . Există o graniță fină între sarcasmul adevărat și injuriile verbale clasice, pe care prea puțini o sesizează, din păcate.

Quotation-Rae-Hachton-melancholy-lovers-love-romance-sadness-heartbreak-tragedy-Meetville-Quotes-2660O conversație cu o bună prietenă a inspirat postarea din seara asta. Subiectul este, pe cât de larg dezbătut, pe atât de puțin înțeles -€“ dragostea. Nimeni nu a putut propune vreodată un răspuns pertinent la întrebarea ‘Ce este dragostea?’, o definiție universală care să nu lase loc de interpretări. Fiecare are propriul său răspuns, propria viziune. Fiecare om se raportează diferit la sentimentul de iubire. Menirea noastră poate că nu trebuie să fie definirea unui lucru atât de abstract, ci mai degrabă găsirea unei explicații pentru modul in care acționează asupra noastră si a celor din jur.

Cred ca ne putem pune cu toții de acord asupra faptului că nu există o forță mai devastatoare și mai greu de învins ca și dragostea. Este unica emoție care are puterea de a pune stăpânire pe întreaga noastră ființă, fără ca noi să putem opune rezistență, de a ne expune vulnerabilitatea și fragilitatea îndelung reprimate. Este singura care te poate înălța până la cer într-un moment, și doborî  în cel mai întunecat abis în altul, care uneşte si dezbină simultan. Cel atins de profunzimea celui mai uman sentiment se schimbă , devine altfel decât ceilalți. Dragostea, în fond, este abandon de sine.

Însă, ea este de asemenea responsabilă  pentru rănile cele mai adânci, traumele cele mai greu de vindecat, își pune pecetea pe echilibrul tău interior, te face să nu mai știi cine ești, e ca un drog fără de care nu poți trăi, dar în lipsa căruia simptomele de sevraj își fac imediat simțite prezența.

Poți susține sus și tare că nu vrei să simți niciodată primul fior al dragostei, și că nu ai nevoie de ea în viața ta. Cel mai probabil, ai avea dreptate prin atitudinea asta. În fond, prețul pe care îl plătești pentru acele câteva momente de fericire este mult prea mare, de cele mai multe ori. Dragostea vine însoțită și de dubii, gelozie, neîncredere, frică, anxietate, vină. Vina de a te lăsa purtat de val, când rațiunea se opune vehement. E o tragedie aparent inutilă sufletului uman, și așa supus extremelor zi de zi.

Și totuși, te întâlnești cu ea. De ce ți-e frică, de acel lucru nu scapi. Chiar și cel mai cinic, sceptic om, ajunge să creadă, odată ce vine în contact cu unicul sentiment capabil să-i zdruncine din temelii vechile concepții. Dragostea nu ține cont de voința ta, în ciuda eforturilor de a i te opune, zadarnice, de altfel. Dacă ar fi așa, n-am mai avea jumătate din cântecele izvorâte din decepții în dragoste, din dramele  cinematografice care transcend timpul și transmit aceleași emoții sub imperiul cărora ne vom afla, inevitabil, măcar o dată în timpul vieții.

Omul este suma emoțiilor sale. Putem petrece o viață încercând să negăm un adevăr simplu, dar el există. Iar dragostea este capabilă să dea sentimentelor și trăirilor interioare o amploare greu de controlat. Nu e mereu înălțătoare, câteodată e stângace, lipsită de experiență sau tact, dar covârșitoare în simplitatea ei. Nu se termină mereu cu un happy end, cu un răsărit de soare care îți taie respirația, cu momente magice care te fac să crezi că până în acel moment sufletul tău a fost amorțit, așteptând să fie trezit la viață și să înțeleagă adevăratul sens al verbului „a trăi”€™, dar există tocmai pentru a ne aminti că până la întâlnirea cu ea, am existat doar, ne-am dus traiul fără a căuta explicații sau motivații, am fost pierduți, căutând drumul spre noi inşine.