Arhivă pentru Septembrie, 2014

A 8081

Stau cu fereastra aceasta deschisă de zece minute și mă întreb ce vreau să scriu. Presupun că se întâmplă și la case mai mari. Dorința de a exprima ceva, ascunsă undeva în subconștient, nu comunică, din păcate, cu partea conștientă a minții tale. Cred că singurul gând care mă cuprinde și pe care-l identific cu ușurință e acela că voi începe facultatea. E totul atât de ireal, și greu de acceptat, din motive pe care nu cred că le înțeleg nici eu. E ca o despărțire, un rămas bun spus inainte de vreme.

Nu cred că am simțit vreodată atâta finalitate într-un nou început. Nu știu de ce, în mintea mea, după liceu parcă timpul s-a oprit, parcă nu ii era menit să se mai scurgă vreodată. In mintea mea, trebuia să înghețe în acele câteva clipe în care aveam habar cine sunt. Acum sunt confuză, obosită, nesigură. Și sper, dar nici eu nu știu la ce sper.

Ideea de a crește, de a avea responsabilități și de a te maturiza ne sperie pe mulți. Dar pe mine cred că mai mult mă sperie faptul că s-a terminat o etapă înainte să fiu pe deplin pregătită de următoarea. Și poate că nu acesta e scopul. Poate că niciun om nu a știut ce face în momentul în care acel lucru s-a întâmplat, ci doar s-a lăsat purtat de val și de un timp care se încăpățânează să se scurgă vertiginos.

Poate că nu trebuie să știi cine ești. Poate trebuie doar să-ți dai seama pe parcus, să te descoperi tocmai în aceste momente care te fac să-ți pui întrebări despre tine, și despre locul tău în lume. Și, poate că atunci când vei găsi răspunsul, îți vei da seama că o parte din tine a știut de la bun început pe ce drum s-o apuce, pentru că e drumul tău, menit doar pentru tine, si pentru nimeni altcineva.

Și poate că, odată cu trecerea nostalgiei, trecutul va rămâne în urmă ca o frumoasă amintire și nimic mai mult. Poate nu e atât de dureros că s-a terminat totul, pentru că vine un moment în care trebuie să te detașezi de ceea ce ai fost, pentru a deveni cea mai bună versiune a ta. Pentru că n-ai fi putut crește fără copilul din tine care acum se uită mirat și nedumerit la imaginea din oglindă, o imagine schimbată, transparentă, puternică, diferită, încercând să identifice străinul care îi surâde înapoi. E un surâs gol, nesigur, însoțit de dubii și o frică inexplicabilă. Frica de un nou început adus parcă prea abrupt în viața ta.

Dar sub acel surâs nesigur rezidă o forță pe care mulți au subestimat-o, aceeași forță care nu te-a dezamăgit niciodată , și care va ieși la suprafață din nou, așa cum o face mereu în momentele grele. Orice treaptă poate fi trecută cu puțină încredere. Iar  șansele sunt ca acest nou început să te transforme într-o nouă persoană, mai bună, mai pregătită pentru tot ce va urma.

Pierdem atât timp căutându-ne calea, destinul, sinele, dar poate că e adevărat, poate că în zadar căutăm destinația cu atâta asiduitate. Călătoria este cea care contează. Continuă să înaintezi, chiar dacă nu știi spre ce încă. Grăbește-ți pasul, pentru că timpul nu stă după nimeni, el nu are răbdare, nu iartă, și nu așteaptă.

 

Anunțuri

tarantula_hand_75658200Frica este un impuls uman firesc, născut dintr-o reacție simplă a organismului supus unei situații limită, este un răspuns de tipul atacă sau fugi  (fight-or-flight reponse din limba engleză). Oamenii s-au confruntat dintotdeauna cu pericolul, cu neprevăzutul, cu amenințări de tot felul, fapt care i-a forțat să-și înfrunte temerile, pentru a supraviețui. Rasa umană nu ar fi putut progresa și evolua dacă nu ar fi existat instinctul de supraviețuire.

Frica este o emoție adânc înrădăcinată în subconștientul nostru. Ea are manifestări diverse – de la fobii inexplicabile (arachnofobia, claustrofobia, etc), la frica de situații sociale, și variază ca grad de intensitate de la om la om. Însă, deși ea nu este resimțită în aceeasi măsură de fiecare dintre noi, asta nu înseamnă că existența ei trebuie ignorată. Teama puternică de un lucru, o situație, o circumstanță, o ființă poate avea repercursiuni puternice asupra noastră – anxietate, atacuri de panică, palpitații, frisoane, și se poate agrava dacă nu este tratată, prin intervenția unui specialist avizat sau prin diverse metode de terapie.

În general, se recomandă să-ți înfrunți temerile, de orice fel. Dar oare este atât de ușor? Am văzut recent o emisiune în care concurenții erau supuși unor experimente menite să-i facă să-și învingă fricile, minore sau majore, în schimbul unui premiu în bani. Cum majoritatea oamenilor sunt dispuși să facă aproape orice pentru bani, voluntarii nu au întârziat să apară. Vorbim aici atât de suferinzi de fobii ridicole – frica de nasturi, de exemplu, sau cea de clovni, cât și de omul de rând, care se confruntă cu cele mai întâlnite frici – frica de păianjeni sau de înălțime. Rezultatul experimentului m-a frapat – jumătate din concurenți nu doar că nu au reușit să-și învingă frica, ci dimpotrivă. Întâlnirea cu „cel mai mare dușman” i-a terifiat într-atât de mult, încât au preferat să se retragă și să piardă banii.

Fiecare dintre noi se teme de ceva. Teama poate fi palpabilă, cunoscută, apărută ca reacție la un eveniment traumatic, sau inexplicabilă. Recent am vorbit cu un prieten și am aflat cu stupoare că teama lui cea mai mare este cea de dentist. La început am râs, crezând că glumește, dar mi-a spus că este adevărat. După o experiență neplăcută la dentist, a ajuns să se teamă de toți purtătorii halatelor albastre. În principal, are oroare de doctori. Ceea ce e puțin paradoxal, din moment ce scopul lor este să ajute individul, să-l trateze, chiar să salveze vieți. El preferă să stea bolnav acasă până îi trece.

De la temeri comune, până la fobii apărute parcă din senin, devine evident faptul că suntem înconjurați de manifestări diverse ale fricii. Ea se află peste tot în jurul nostru, ne afectează inconștient alegerile, putând chiar să ne împiedice să ducem la bun sfârșit unele scopuri (frica de eșec sau de respingere).

Personal, nu cred că există un tratament miraculos, un leac minune care să vindece pe oricine. Consider că dacă lăsăm frica să pună stăpânire pe noi, să ne controleze mai presus de rațiune, vom avea numai de pierdut. Însă, dacă o identificăm și ne folosim de ea în avantajul nostru, putem progresa. Frica poate deveni chiar propria ta motivație, dacă o controlezi tu pe ea, și nu invers.

Titlul postării poate părea excesiv de dramatic, dar de la o vreme, aceleași lucruri mă macină încontinuu, nu-mi dau pace și mă fac să mă simt de parcă îmi pierd răsuflarea. Am obosit să lupt cu morile de vânt, pentru nimic. Pur și simplu m-am săturat.

M-am săturat de priviri disprețuitoare, arogante, atotstiutoare. M-am săturat de falsitatea oamenilor,de parșivitatea lor, de felul în care profită și nu țin cont de nimeni, în afară de propriul interes. M-am săturat de sentimentul de neputință, de lipsa șansei, de condamnarea la eșec într-o țară fără direcție sau oportunități. M-am săturat să-mi văd visele cum se sting, unul cu unul, în fața conformismului. M-am săturat să incerc să mă adaptez intr-o societate bazată pe principii superficiale, in loc să-mi croiesc propriul drum. M-am săturat să am răbdare cu cei din jur, să-i ascult, să-mi pese de soarta lor, și să mă lovesc de aceleași ziduri, de aceleași suflete goale și chipuri devenite peste noapte străine.

M-am săturat să aștept la nesfârșit o schimbare.M-am săturat să văd potențial pierdut, înecat într-o societate care nu dă doi bani pe persoană, pe individ, ci doar pe masele de oameni, bune de dus de nas și prostit, de a căror existență își aduc aminte cei aflați la putere doar în preajma alegerilor. M-am săturat de sfidare. M-am săturat de judecăți aspre, fără niciun fundament. M-am săturat de generalizări, menite să ne atribuie tuturor aceeași etichetă de oameni de nimic, în viziunea celor ‘de sus’.

M-am săturat să văd manipularea la fiecare colț de stradă. M-am săturat de standarde ireale, prost concepute, cărora trebuie să ne supunem orbi. M-am săturat să văd că nu se pune niciun preț pe arta adevărată, in timp ce muzica de prost gust, moda ridicolă, copiile ieftine și incultura sunt ridicate la rang de sacru. M-am săturat de drame, de familii dezbinate, de suferință. M-am săturat de ignoranță. M-am săturat de încălcarea dreptului la exprimare, de acceptatea unui singur punct de vedere, prezentat ca adevărul absolut.

M-am săturat de tupeul care primează, în fața muncii cinstite și a perseverenței. M-am săturat de nedreptate, de condiții sociale inegale, de minciună și de compasiune falsă. M-am săturat de relații superficiale, de prietenii bazate pe interes. M-am săturat de  încălcarea principiilor, de exploatarea vădită a celor mulți de către cei puțini, lipsiți de scrupule sau morală. M-am săturat de lacrimi, de întrebări fără răspuns, de vise deșarte și de căutarea, in van, a unor motivații. M-am săturat să încerc să explic inexplicabilul.

M-am săturat să țin în mine cuvinte nerostite, gânduri ascunse. M-am săturat sa văd povești neștiute, mascate în spatele unui zâmbet. Dar, cel mai mult, m-am săturat să sper.

prietenie2

M-am gândit în repetate rânduri cum să încep postarea asta. Motivele care m-au determinat să scriu despre acest subiect sunt numeroase – faptul că am fost adeseori ghinionistă în ceea ce privește prieteniile, am fost judecată, mințită, folosită, lăsată in urmă, etichetată, etc. Nu doresc să trezesc simpatia nimănui, ci abordez acest subiect in principal din dorința sinceră de a ajuta alte persoane asemeni mie. Speranța mea este ca măcar cineva să poată desprinde o lecție de viață din experiențele mele nefaste, si să nu facă aceleași greșeli pe care le-am făcut eu. Dacă n-ai închis această pagină, și citești în continuare, poate te vei regăsi în lista următoare.

1) Să ai așteptări. Exact. În primul rând, nu trebuie să ai așteptări de la nimeni, oricât de mult ții la persoana respectivă. Să nu ai pretenții, pentru că vei fi inevitabil dezamăgit. Fii mereu pregătit să fii surprins, atât plăcut, cât și neplăcut, pentru că se întâmplă, neprevăzutul apare când te aștepți mai puțin, si mai ales din partea celor la care nu te-ai fi așteptat sau pe care nu i-ai fi bănuit niciodată.

2) Să încerci să-ți schimbi prietenul. Atunci când ne împrietenim cu cineva, de cele mai multe ori, o facem pentru că avem lucruri în comun cu persoana respectivă, pentru că ne înțelegem, și pentru că gândim la fel în anumite privințe. Dar, există și acele mici defecte, acele mici ticuri verbale sau de altă natură, acele mici tendințe, acele lacune în caracter pe care, aparent, le acceptăm, dar pe parcurs realizăm cât de tare ne deranjează. Este o greșeală imensă să încerci să schimbi persoana de lângă tine. Dacă nu îl accepți, din toate punctele de vedere, prietenia voastră se va construi pe o fundație fragilă, falsă, care nu va rezista. Nu crede într-o iluzie. Nu te împrieteni cu versiunea ideală si ireală a unei persoane, modelată de propriile așteptări și dorințe, pentru că vei avea de suferit.

3) Să te atașezi prea repede. Cred că ni s-a întâmplat tuturor, la un moment dat. Să întâlnești acea persoană care pare aproape prea perfectă ca să fie adevărată. Acea persoană cu care te-ai împrietenit într-o secundă, cu aceleași interese, aceleași păreri. Poate ai simțit că sunteți frați separați la naștere. Dar, iată unde ai greșit. Poate persoana respectivă nu a simțit același lucru, nu la aceeași intensitate, cel puțin. Tu ajungi să îi cauți prezența, să o vrei mereu în preajma ta, în timp ce el/ea are lucruri mai bune de făcut.

4) Să te încrezi în „prietenul” tău înainte să-l cunoști îndeajuns. Să oferi încredere cuiva imediat, fără explicații sau motivații, este poate cea mai mare greșeală pe care o poți face, pentru că din încrederea pe care i-o acorzi izvorăsc cele mai mari dezamăgiri. Ajungi să împărtășești lucruri personale, secrete, amintiri, sentimente, aparent bucurându-te de înțelegerea și compasiunea amicului tău sau amicei tale. Acestea reprezintă elemente de șantaj emoțional, și nu exagerez. Cu prima ocazie un fals prieten se va folosi de aceste lucruri împotriva ta. Și, dacă e bine dispus, te va si bârfi pe la spate cu jumătate de cartier.

5) Să lași părerea prietenului tău sau prietenei tale să te afecteze exagerat de mult. Fetele, în principal, cred eu, se vor regăsi în aceste cuvinte. Chiar și cea mai bună prietenă te poate scoate din minți, la un moment dat, cu o replică deplasată, de tipul „Ce Dumnezeu ți-ai făcut la păr azi?” sau „Îți stă oribil în bluza asta.”, deși tu poate ai fost la coafor și ai dat o groază de bani ca să arăți așa (și, la naiba, îți place la nebunie noul tău păr) sau ai pus ochii pe bluza aia de 3 săptămâni și ai sperat că n-a cumpărat-o nimeni. Fiind vorba de prietena ta, mai ales dacă are de fel un mod mai tăios sau direct de a se exprima, ești tentată să nu bagi în seamă vorbele ei, pentru că te-ai obișnuit cu felul ei de a fi. Dar, în subconștientul tău, bată-l vina, încep să apară gânduri de genul „Oare are dreptate?”, iar mai devreme sau mai târziu, bluzița aceea va fi uitată undeva în șifonier, iar coafura nefericită imediat schimbată. Și iată unde greșești, dacă ai această atitudine. Nimeni nu are dreptul să decidă în locul tău, mai ales în ceea ce privește stilul și vestimentația. Acum, poate gândiți că prietena a avut intenții bune, și că te-a salvat de la umilire în public din pricina acelui look. Dar, nu e mereu cazul. De cele mai multe ori, asemenea observații se nasc din invidie, în niciun caz din sinceritate.

6) Să fii prea bun. Cu toții cunoaștem expresia „Dacă ești prea bun, ești luat de prost.” Din păcate, este adevărată. Dacă ești intotdeauna un om dispus să ajute, care are mereu un cuvânt bun de spus, pacifist, cu intenții bune, mereu pregătit cu un sfat potrivit, indiferent de situație, oprește-te. Vorbesc serios, oprește-te. Oamenii se vor obișnui să te trateze ca atare. Devii un Good Guy Greg sau o Good Girl Gina, după caz, iar ei te consideră și mai indulgent din acest punct de vedere – „Lasă că nu se supără, nu e genul, e prea drăguț/ă”. Astfel, ajung să-și permită cam multe cu tine – exemple: „Hai dă-mi o țigară, jur, e ultima dată” sau „Plătești tu? Mi-am uitat portofelul.” , etc.

7) Să împrumuți bani sau alte obiecte de valoare. Nu spun să fii un om zgârcit, care nu împarte nimic cu nimeni, dar e foarte important să cunoști bine omul căruia îi încredințezi bani sau alte bunuri. Greșeala nr. 7 se leagă oarecum de cea precedentă. Din prea multă bunătate și naivitate, poți pune botul la explicații răsuflate de tipul „Mai e până iau ai mei salariul, și sunt falit”, te poți înduioșa și cotiza, umplând buzunarele goale și triste ale fiecărui amic sau fiecărei cunoștințe care știe câte ceva despre manipulare. Ei profită de tine în repetate rânduri, iar tu rămâi cu buza umflată. Iar dacă vreodată ai nesimțirea să-ți ceri banii înapoi sau bunurile oferite, se prefac să nu au idee despre ce vorbești.

8) Să faci parte din anturaje suspecte, de dragul prietenului/ei. Ești asigurat că nu e nimic ciudat la mijloc, deși în sinea ta nu îi agreezi pe cei din grupul de prieteni ai tovarășului tău de-o viață, pentru motive evidente. Taci, îți ții părerea pentru tine, ca să nu-l superi pe bunul tău amic, entuziasmat că mai are pe cineva de adăugat grupului. Te simți de-al casei și apreciat, la prima vedere, și crezi că te vei integra fără prea multe probleme. Afli cu stupoare că grupul cu pricina nu doar se ocupă cu lucruri dubioase, dar, pe deasupra, bagă si strâmbe despre tine sau inventează zvonuri răutăcioase. Amicul tău este pus în situația de a alege pe cine să creadă. Nu vei fii tu acela, îți garantez.

9) Să lași prietenul/a să te domine. Cunosc multe prietenii bazate pe raporturi de subordonare, în care unul dintre ei este cel cu personalitatea puternică, cel autoritar căruia trebuie să i se dea ascultare indiferent de situație, iar celălalt este cel ușor de ghidat, slab, influențabil, prea politicos să între în conflicte sau să-și spună părerea, de dragul prietenei din copilărie, pe care o prețuiește prea mult, mai presus de propria persoană. Acest raport de subordonare nu este în niciun caz unul sănătos, pentru niciunul din protagoniști. De ce? Pentru că cel dominant se va obișnui să se creadă superior, să facă mereu pe șeful, va crede că totul i se cuvine, iar celui aparent mai slab i se va strivi și ultima urmă de personalitate, va fi mereu umil și servil, crezând că părerea lui nu este niciodată îndeajuns de bună pentru a fi auzită.

10) Să nu fii tu însuți de la bun început. Sunt conștientă că fiecare dintre noi poartă o mască în societate, pentru diferite motive. Dar într-o prietenie, este foarte important să fii tu însuți, să-ți dezvălui adevărata personalitate, adevărata fire, și să nu te schimbi pentru nimeni. Cine te va accepta așa cum ești va fi demn să-ți fie prieten, iar decizia celorlalți de a nu-ți rămâne aproape nu trebuie să te afecteze. Nu sunteți pe aceeași lungime de undă, nu gândiți la fel, nu rezonati. Asta nu înseamnă că este ceva în neregulă cu tine sau nu ești demn să fii prețuit de cei din jur.

Voi încheia această postare cu un sfat simplu, pe care aș fi dorit să mi-l fi dat și mie cineva – fiți selectivi. Nu orice cunoștință sau om cu care ieși ocazional poate fi considerat prieten. Nu oricine care îți vorbește frumos și pare interesat de tine și de viața ta vrea să-ți fie prieten pe termen lung, sau ii pasă sincer de persoana ta, poate chiar din contră. Nu te dedica trup și suflet cuiva care te vede ca pe o alternativă, o companie de moment, ci caută oameni care să te prețuiască la rândul lor în aceeași măsură, care să te accepte pentru cine ești, care să te aprecieze, și nu în ultimul rând, care să fie mândri să te numească prietenul/a lor.

quote-about-remember-this-before-passing-judgement-on-anotherPentru a începe această postare, voi porni de la o premisă simplă, pe care mulți dintre noi nu vrem nici în ruptul capului să o acceptăm, ci o respingem cu o vehemență bolnavă, ignorantă. Ne batem cu pumnul în piept, în imensa noastră aroganță, că următoarea afirmație nu este adevărată: Cu toții judecăm. De ce suntem atât de înverșunați împotriva celor din jur care judecă în funcție de sex, religie, etnie, când noi înșine dăm dovadă de o ipocrizie crasă, atribuind etichete și categorisind oamenii după aparențe, după criterii superficiale, dictate de norme nescrise ale societății?

De ce oare susținem sus și tare că a judeca după criterii rasiale e josnic, dar în următorul moment o bârfim pe fata aceea cu un aspect fizic care în mintea noastră denotă neglijență și delăsare, gândind: „Uită-te si la aia”, sau referindu-ne la ea cu apelative ridicole de tipul „sărăntoaca”, deși ea are o situație materială bună, dar nu s-a aranjat destul ca să coboare până la alimentară,întâlnindu-se în schimb cu tine, și cu privirea ta disprețuitoare? Este oare o diferență atât de mare între aceste exemple, sau ele sunt forme de manifestare diferite ale aceluiași tip de judecată?Cu toții judecăm, indiferent de vârstă, educație, sex, etnie sau religie și am fi o masă de ipocriți să afirmăm contrariul. De ce facem asta? Pentru că așa am fost obișnuiți sa credem ca este in regulă.

Societatea nu se bazează doar pe dogme și reguli bine cunoscute de populație, ci funcționează și pe baza unor principii nescrise, de comportament, de conduită, specifice fiecărei națiuni. Pentru unele popoare, tradiția e sacră, în timp ce, în occident îndeosebi, totul se bazează pe ideea de inovație, de depășire a canoanelor deja stabilite sau a mentalităților învechite, pentru a deschide calea progresului, tehnologic, financiar, etc. Oricine iese în afara acestor standarde specifice fiecărui neam este imediat catalogat, drept inferior, anormal, inadaptat. O practică normală în Orient, de exemplu, poate fi privită cu dispreț de occidentali. Totul este relativ. Judecata noastră nu este imparțială sau obiectivă, pentru că izvorăște din propriile opinii, de cele mai multe ori influențate sau chiar create de standardele societății. Aceste standarde sunt adesea stabilite de cei puțini și impuse asupra celor mulți.

Am fost învățați să credem că tot ce este diferit este neapărat greșit, doar pentru că nu corespunde unei matrice prost construite și nerealiste. Suntem mult prea diferiți ca și oameni, ca și indivizi, suntem entități distincte, e anormal să se aștepte de la noi să fim toți la fel, sau să atingem toți aceleași niveluri de dezvoltare. Și totuși, această percepție, adânc înrădăcinată în subconștientul nostru, ne permite și chiar ne obligă să facem judecăți de valoare, fără vreo documentare în prealabil, sau vreo înțelegere deplină a unor fenomene sau caractere.

La un interviu, întâietate are persoana cu un aspect fizic plăcut, nu persoana mai calificată. Oamenilor înzestrați cu o frumusețe fizică de invidiat li se deschid mai multe uși în viață,  este un adevăr bine cunoscut și dureros. Acestea sunt doar câteva exemple, dar lista poate continua.

Am ajuns să asociem poziția socială, banii, statutul cu valoarea personală. Cei văzuți bine în societate sunt cei bine clasați, cei aflați în top. Suntem atât de ușor influentatibili, și atât de dispuși să ignorăm mijloacele necurate prin care ei au ajuns acolo, atât timp cât epatează o imagine a succesului, pe care am fost obișnuiți să o prețuim atât de mult. Ne hrănim din aparențe, și judecăm pe baza lor. Ne construim relații pe baza lor, atât în viața personală, cât și la locul de muncă.

Ne împrietenim mai degrabă cu cel bine clasat, capabil să ne ofere acces la mult râvnita poziție pe scara socială și profesională a lumii, decât cu cel capabil să ne fie prieten pe viață. Pe acela îl săpăm cu prima ocazie și îl trădăm dacă interesul o cere, pentru că el nu e capabil să ne ajute să ne atingem scopurile superficiale, pe care am fost învățați să le credem importante, mai presus de ceea ce contează cu adevărat, mai presus de familie, de relații oneste, de prietenie sau compasiune De ce gândim așa? Pentru că în lumea în care trăim, banii sunt o formă de validare personală. Oamenii roiesc în jurul tău când ai bani și statut, și asta te face să crezi că ești mai valoros în ochii lor, că insemni ceva.

Oamenii care de bună voie se distanțează de un sistem bolnav, și aleg să se bazeze pe propriul sistem de valori sunt puși la zid si etichetați. Încă avem un mod simplist de a gândi, de tipul „Nu ești ca mine, ceva clar e în neregulă cu tine” sau „Nu ești cu mine, ești împotriva mea.” Respingem ceea ce este diferit din incapacitatea noastră de a-l înțelege. Alegem să ne conformăm sfântului trend, pentru că el este singurul capabil să ne spună cum să trăim, ce să prețuim, pe cine să acceptăm, pe cine să respingem, care este opinia pe care trebuie să o ai, care este modul de gândire unic și corect.

Dacă am realiza că valoarea unui om nu stă în posesiunile materiale, că în spatele unui aspect fizic plăcut se poate afla cea mai manipulatoare și lipsită de scrupule minte, că omul nu trebuie redus doar la defectele sale și catalogat pe baza lor, că adevărata poziție pe care trebuie să o prețuim în primul și în primul rând este cea pe scara morală a lumii, și abia apoi pe cea profesională, atunci poate am începe să vedem cât de greșit este să arătăm cu degetul spre cel al cărui poveste nu o cunoaștem nici măcar pe departe. În primul rând trebuie să ne revizuim noi atitudinea, să ne analizăm întâi pe noi înșine.

Fii întâi cel mai aspru critic al tău, iar atunci când simți nevoia să te lași subjugat de un impuls devenit în mod bolnav firesc în societatea zilelor noastre – de a eticheta și de a-ți forma idei preconcepute – oprește-te, și uită-te întâi în oglindă. Înainte să arăți cu degetul și să pretinzi că îl cunoști pe cel de lângă tine, întreabă-te cât de bine te cunoști pe tine în primul rând, întreabă-te ce te face pe tine avizat sau îndreptățit să emiți o astfel de judecată.

Mereu vom judeca, și la urma urmelor, poate că nu sunt eu în măsură să spun dacă acesta este un lucru bun sau rău. Dar, după părerea mea, a generaliza, a categorisi o întreagă masă de oameni pe baza comportamentului unui singur reprezentant este cel mai elocvent și des întâlnit exemplu al unei judecăți greșite, cu urmări grave asupra tuturor. Cazurile din istorie le cunoaștem cu toții. Judecata nu poate fi complet eradicată, e de la sine înțeles. Inevitabil vom judeca. Suntem cu toții vinovați de asta într-o oarecare măsură, pentru că așa am fost incurajați să gândim. Nu spun că totul trebuie tolerat în viață, că nu avem dreptul la o opinie proprie, dar e foarte ușor să cazi în cealaltă extremă. Pentru că, de la formele ei aparent inofensive, până la tragediile din istorie cărora le-au căzut pradă victime nevinovate ale judecății oarbe este nevoie adeseori doar de un singur pas.

Serialul „Haven” este o dramă supranaturală care face parte din genul sci-fi, crimă si investigație.  Are ca sursă de inspirație nuvela „The Colorado Kid”, scrisă de Stephen King. Creatorii serialului, Sam Ernst și Jim Dunn se inspiră doar parțial din opera lui King, aducând elemente de noutate. Ca actori principali, îi regăsim pe Emily Rose, în rolul agentei FBI Audrey Parker, Eric Balfour în rolul lui Duke Crocker, contrabandistul plin de șarm, și Lucas Bryant, in rolul lui Nathan Wuornos, fiul șerifului din departamentul de poliție din Haven.

Această serie m-a fascinat de la primul sezon și continuă să-mi capteze atenția episod după episod, prin suspansul și misterul în care este cufundat micul oraș din Maine, precum și prin răsturnările de situație spectaculoase, și elementele sci-fi executate într-o manieră credibilă. Deși sunt o mare fană a acestui serial, voi încerca să fac o recenzie cât mai obiectivă, pentru ca fanii genului să-și facă o idee cuprinzătoare, atât despre părțile pozitive, cât și despre cele negative.

Acțiunea se deschide prin introducerea în scenă a personajului principal, agenta FBI Audrey Parker. Ea lucrează pentru biroul federal din Boston, și este trimisă de către șeful ei, agentul Howard să investigheze o crimă petrecută în micul oraș situat pe coasta din Maine. De îndată ce ajunge în oraș, ea observă evenimente ciudate, inexplicabile. Apar crăpături în asfalt, pământul se cutremură, iar mașina agentei ajunge pe marginea prăpastiei. Necunoscătoare a locului, pragmatică din fire, ea bănuiește că este vorba de un simplu cutremur. Este salvată de Nathan Wuornos, agent al poliției din Haven, care o scoate din mașină. Încercând să rezolve misterul crimei localnicului pentru care a fost trimisă, ea află cu stupoare că incidentul prin care a trecut ea nu este singular, iar Haven nu este un oraș ca oricare altul.

„Haven”, după cum sugerează și numele orașului (haven, din limba engleză se poate traduce prin refugiu, sau sanctuar) este un loc special pentru oamenii care au anumite puteri supranaturale, denumite „the troubles”. Acești oameni, de cele mai multe ori, nici nu sunt conștienți de propriile  abilități și de efectele pe care le au asupra celor din jur. Misterul acestor puteri nu este dezvăluit niciodată pe deplin de către creatorii serialului, astfel menținându-se o stare constantă de suspans pentru auditoriu. Aflăm doar indicii pe parcurs despre sursa lor. Aparent, după un eveniment traumatic, echilibrul emoțional precar al oamenilor dă naștere unor manifestări de ordin supranatural, greu controlabile. Iar aici intervine personajul nostru principal, Audrey Parker, al cărei trecut este inexplicabil legat de un oraș în care, conform amintirilor ei, nu mai fusese niciodată până atunci. Ea este capabilă să-i ajute pe acești oameni cu probleme, devenind, în cuvintele tatălui lui Nathan „foarte importantă pentru acest oraș.” Dar ceea ce nu știe polițista este că a ajunge prea aproape de adevăr poate avea consecințe devastatoare.

Ca să nu dezvălui mai mult de atât despre poveste, voi spune doar că serialul este plin de suspans, mister, și evenimente neprevăzute. Nu știi niciodată la ce să te aștepți, acțiunea este complexă, deloc previzibilă. Personajele trec prin etape de maturizare, evoluează odată cu acțiunea, trecând prin situații limită.  Deși este o dramă, sunt inserate și multe momente amuzante. Umorul sarcastic al agentului Nathan Wuornos, replicile tăioase, ironice adresate prietenului său din copilărie, Duke Crocker și situațiile stânjenitoare în care personajele sunt plasate adeseori reprezintă elemente care aduc o notă comică unui serial altminteri plin de dramatism.

De asemenea, personal, ceea ce apreciez cel mai mult la acest serial este faptul că personajele își croiesc propriul drum și luptă împotriva unui destin necruțător, care adeseori nu le oferă posibilitatea de a alege. Ei se opun prin determinare, voință și putere circumstanțelor, devenind modele de urmat, deși trec și prin momente de slăbiciune, care îi fac inițial să ezite sau să ia decizii pripite.

În ceea ce privește acest serial, este important să citim și printre rânduri. Analepsa (intoarcerea in trecut, evocarea) și prolepsa (evocare în avans a unui eveniment ulterior, sau „foreshadowing” din limba engleză) utilizate ca procedee in cadrul desfășurării  actiunii relevă evenimente semnificative, dar ne oferă și indicii ascunse, la care trebuie să fim atenți pentru a înțelege istoria orașului și legătura acestuia cu Audrey. Într-un fel, aceste elemente ne invită să participăm la acțiune, să fim noi înșine detectivii care încearcă să soluționeze un caz.

Ca și elemente negative putem identifica faptul că în primele două sezoane, episoadele sunt construite după un tipar, în care agenții analizează, încearcă să explice și să rezolve un caz, „one of the troubles”. Pentru cei avizi de nou, acest tipar poate fi considerat plictisitor, pentru că acțiunea pare că stagnează, pe alocuri. Acest lucru este insă doar partial adevărat, pentru că  în paralel cu rezolvarea cazurilor individuale, aflăm și detalii semnificative despre sursa lor, despre trecutul lui Audrey Parker, despre universuri paralele, fapt care permite acțiunii să progreseze, dar într-un ritm mai lent în primele două sezoane.

O ultima observație pe care o voi face este că serialul nu este un sci-fi exagerat, fără noimă, care nu urmărește niciun tipar al logicii, ci din contră. Personal, nu am fost fană a genului supranatural până la acest serial și nu credeam că pot fi. Dar abordarea creatorilor acestei serii este inedită, ei reușesc să creeze un univers supranatural credibil și să utilizeze elemente ce tin de spiritualitate si  credință prezente si  în lumea noastră (de exemplu – karma ca și forță universală care intervine, aducând cu sine pedeapsa sau răsplata cuvenită, în funcție de faptele noastre ), acțiunea este consistentă, fără a se divulga prea mult, prea devreme, personajele sunt surprinse în evoluție, iar suspansul este constant, captând atenția cititorului cu fiecare dezvăluire, fiecare dialog din fiecare episod.

În concluzie, deși evenimentele prezentate sunt adeseori inexplicabile, povestea se concentrează în egală măsură pe personaje și pe emoțiile prin care trec, emoții prezente la fiecare dintre noi. Ei ne învață despre depășirea fricii, despre opoziția în fața unui destin nemilos, despre suferință, speranță și voința de a nu renunța niciodată.  Recomand cu căldură un serial extraordinar de bine realizat, dar, din păcate, subapreciat și nu foarte popular în țara noastră. Sper că îl veți urmări cu plăcere și nu veți fi dezamăgiți, ci veți aștepta cu nerăbdare următorul episod.

romcom-formulaDacă ar fi să ne întoarcem în timp, majoritatea am avea o experiență reală a primilor fluturi în stomac de împărtășit , a cuvintelor stâlcite, a emoțiilor pe care nici măcar vorbitul în public nu le poate egala, a dorinței atât de apăsătoare de a spune ceva, orice, dar care nu își poate găsi impinirea, când sufletul îți este acaparat și mintea vrăjită, supusă, de prezența atât de intensă a celui/celei care, fără voia ta, te-a făcut să simți din nou, care a intrat cu forța în mintea și inima ta, fără a avea intenția de a le părăsi prea curând.

Cu toții am citit despre asta. Cu toții am văzut măcar un film american prost realizat și nerealist în care fata cu un aspect fizic modest îl admiră pe băiatul-vedetă, și în mai puțin de o oră, el se îndrăgostește miraculos de ea, sau cu băiatul aflat în „friendzone”€™ toată viața, care reușește să iasă de acolo și să marcheze, în final, printr-un gest disperat, intrând în posesia inimii mult râvnitei fete perfecte pe care a iubit-o dinainte să învețe să-și lege singur șireturile, sau de ce nu, the king of all cliches : the end speech -“ discursul de la final, plasat într-un scenariu greu credibil, lipsit de noimă sau coerență, dar care topește și o inimă de gheață prin chiar stângăcia si sinceritatea lui, expresie a celor mai pure sentimente, rostite într-un unic moment semnificativ, ales parcă de univers.

Este o încununare a suferinței în solitudine, a speranței, a dorinței, a așteptării, de la distanță, pentru o minune. Este decizia de a nu mai lăsa soarta să determine cursul evenimentelor, ci de a-ți asuma propriul destin, propriile alegeri. Iar în aceste filme romantice de duzină, acea decizie capabilă să influențeze nu doar un singur destin -“ decizia de a-ți mărturisi sentimentele -€“ trebuie să se soldeze cu un succes. Altfel, n-ar avea parte de succes in box office, iar mii de tinere cu șervețele în mână, așteptări mari, și iluzii pe măsură, ar pleca din sala de cinema dezamăgite, la fel ca și mii de tineri, ai căror mândrie îi împiedică să admită  existența unei părți ascunse a lor care își dorește cu ardoare să aibă parte de un scenariu cliseic, fantezist și utopic. De ce? Pentru că ne plac poveștile cu happy end. E atât de greșit să visezi? În acest caz, da. Pentru că atunci când vei ateriza pe planeta Pământ din nou,vei fii adus la realitate cu forța unei tornade – brusc si dureros.

Pentru că în viața reală, nu merge chiar așa, dragi cinefili. Băiatul popular nu o observă niciodată pe fata invizibilă, nu oricine iese din temuta zonă a prieteniei, și un discurs frumos, scris chiar de Shakespeare însusi, nu face minuni cu oricine. Înțelegând asta, teoretic, ar trebui să-ți fie mai ușor să te ferești de dezamăgiri. Nu ai așteptări, nu-ți deschizi sufletul, așa ceva nu ți se întâmplă ție. Îți continui obiceiul de a surâde ironic la scena sărutului din următorul film romantic, de a nega faptul că, în ciuda cinismului tău, inima se încăpățânează să bată mai puternic.

În viața reală, prima iubire este și prima tragedie. Primul moment în care ființa ta este parcă readusă la viață este de asemenea și primul moment în care primește cea mai grea lovitură. Este realizarea că pentru prima dată în viața ta, te confrunți cu ceva ce nu ține de tine sau de voința ta, ceva ce nu poți controla.  În viața reală, colegul acela de clasă la care visezi cu ochii deschiși nu te observă niciodată, băiatul drăguț din vecini care te salută în fiecare dimineață când va întâlniți în scara blocului nu realizează că zâmbetul tău sincer îi este menit doar lui, fata aceea pentru care ești dispus să faci orice nu realizează că tu ești persoana perfectă pentru ea, care ar prețui-o mai mult ca oricine altcineva, în ciuda discursurilor sincere, a cuvintelor scrise parcă de cel mai inspirat poet, a atingerii ușoare a unui obraz brăzdat de lacrimi, care preferă totuși compania suferinței, decât a cuiva față de care sentimentele se încăpățânează să nu-si facă apariția.

În viața reală, nu există coincidențe perfecte, nu există intervenția universului pentru a aduce împreună doi oameni meniți unul altuia, există doar ceea ce englezul ar numi ‘cosmic jokes’€™ , adică intervenția universului tocmai în detrimentul tău, intervenția unui așa-numit Cupidon care râde copios, și se distrează pe seama ironiei la care chiar el te supune. Avem nevoie de filme care să reflecte și realități. Pentru că, cel mai crud lucru pe care îl face acest Cupidon, e să atingă doar o persoană cu acea sageată otrăvită, să supună doar o persoană la acest chin pe care îl numim iubirea neîmpărtășită. Iubirea nu înseamnă doar fluturi în stomac, atingeri delicate, gesturi mărinimoase, amintiri de neuitat.

Momentul în care inima mea amorțită a primit un șoc al cărui amploare nu numai că m-a luat prin surprindere, dar mi-a schimbat întreaga fire și percepție asupra lumii este o amintire de neuitat, dar nu pentru motivele pe care le bănuim atunci când ne gândim la prima iubire. Atunci când te îndrăgostești de un om intangibil, ai doar privilegiul de a-l admira. E o frumusețe rară la care nu are acces oricine. Rămâi doar cu dorință în suflet, și cu întrebarea „Ce-ar fi fost dacă?€™”, dacă ai fi putut acționa, nu doar asista, observa neputincios, dacă ai fi putut descifra enigma unei inimi inaccesibile, a unei priviri de nepătruns, a unui suflet de neatins.

Prima mea iubire a însemnat pierderea abilității de a rosti o frază coerentă,  izvorâtă  din frica de a spune ceea ce gândeam sau simțeam, deși în mintea mea, totul era atât de clar. Mi-am regăsit prima iubire în privirea rămasă întipărită în mintea mea chiar după trecerea anilor, în fularul tău roșu, în gesturile tale copilărești, în glumele adesori răsuflate. Cum aș fi putut să știu? Cum aș fi putut prezice impactul acestor lucruri minore asupra mea, devenite în timp singurele mele amintiri cu tine, pe care le prețuiesc acum ca pe cel mai scump dar? Ceea ce atunci m-a amuzat doar pe alocuri, momente insignifiante la acel timp, mi-au capturat mea întreaga ființă mai târziu, fără voia mea.

Sau, poate că, mereu am știut, dar mi-a fost frică să admit asta. Mi-a fost frică de tine, și de felul în care mă făceai să mă simt. Am preferat să trăiesc în minciună, să nu mă las purtată de val spre utopia pe care în adâncul sufletului mi-aș fi dorit-o. Nu simți, nu ai parte de durere. Nu încerci de frica eșecului, nu ai parte de el. Dar ai parte în schimb de compania propriilor regrete. În ochii tăi adânci de un verde atât de luminos și pătrunzător, m-am regăsit pe mine însămi. Tu n-ai știut niciodată. Dar dragul meu, tu ai fost cel responsabil pentru trezirea unei inimi îndelung amorțite, îndelung înfricoșate de idea de  „a simti”€™, în adevăratul sens al cuvântului. Tu ai schimbat asta. Tu m-ai schimbat pe mine.

Orice poveste de succes are nevoie de un final pe măsură. Dar, dragi cinefili, nu doar happy-end-urile fac ca un film de dragoste să aibă un impact asupra audienței. Ne place în egală măsură „tragedia”, desi usor impropriu spus, ideea unei iubiri care ar fi putut să existe, dar circumstanțele s-au opus vehement. Iar dacă separăm lumea ficțiunii de realitate, ne rămâne un adevăr valabil indiferent de context  – adevărata tragedie este a nu fi simțit deloc.