Arhivă pentru Noiembrie, 2014

Nici nu știu de ce am deschis fereastra aceasta. Tot ce știu este că vreau să vă transmit ceva, vreau să comunic cu voi. Despre ceva in mod particular? Sincer, nu am idee. Ar fi mult prea greu să selectez un lucru anume, din haos total. Asta ar cere o anumită organizare, o ordine interioară din partea mea, dar, surpriză. N-am mai avut parte de ani buni de așa ceva. În mintea mea, totul e amestecat, sentimente, trăiri, gânduri. O parte din mine vrea să urle, să înjure, să atace, să se răzbune, să tragă la răspundere, să se revolte, să ceară explicații, să nu se mai lase doborâtă, în timp ce partea opusă face pledoarii ridicole pentru iertare, alinare, înțelegere sau compasiune.

Nu știu dacă voi, dragi cititori, înțelegeți o iotă din ce încearcă o minte extenuată să vă transmită în miezul nopții. M-ar mira dacă ați face-o, pentru că rareori mă înțeleg pe mine însămi, așa că ar fi ironic să pretind de la ceilalți. Chiar si asa, simplul fapt că vă aflați aici face o diferență, într-o anumită măsură, deși am declarat în mod repetat că scriu doar pentru mine însămi. Cred că m-am inșelat prin credința aceasta. Într-un fel, am ajuns să am și un sentiment al responsabilității față de publicul restrâns la care am acces, precum și conștiința impactului mesajelor pe care le transmit. Acesta este spațiul meu virtual, iar voi sunteți fie martori, fie vizitatori ocazionali, fie oameni indiferenți care au ajuns la postarea mea printr-o greșeală sau coincidență, remediate rapid de butonul back.

Indiferent de motive, un minut sau mai puțin din timpul vostru vi l-ați petrecut în jurnalul meu virtual. Ați stat, ați citit, ați reflectat, poate, ați înțeles, ați judecat și, pentru oricare din variante, vă mulțumesc. Scrierea mea rămâne, în mare parte, obiectul rațiunii mele, câteodată al emoției, dar predominant al gândirii.

Iar felul meu de a gândi e rareori înțeles, ci mult mai des condamnat sau etichetat. Poate mă înșel în multe privințe, dragi cititori, poate am momente de aroganță crasă, poate judec la fel de mult ca toți ceilalți care mă judecă pe mine, dar, până la urmă, natura umană nu este lipsită de defecte sau contradicții. Nu am pretins vreodată contrariul. Așadar, pătrundeți în spațiul meu, oricând, cu riscul de a face parte din lumea mea.

Singura mea dorință este să fiu înțeleasă. Nu atât de mult apreciată, nicidecum ridicată în slăvi, ci doar înțeleasă. Iar, ție, celui care a zăbovit pe pagina mea mai mult de 30 secunde sau ție, cel care s-a regăsit măcar în una din vorbele fără noimă din seara aceasta, nu pot decât să-ți mulțumesc, și să-ți spun că te mai aștept cu drag. Ești bine primit oricând.

0b94bfa7d2fb435f74de77a9334be706

S-au împlinit doi ani de când sunteți împreună astăzi. Aniversarea voastră, o încununare a celor mai pure sentimente adolescentine, a clipelor de neuitat pe care le-ați petrecut împreună și care s-au transformat peste noapte în ani. Viața v-a prins pe neașteptate în vâltoarea ei, amețiți, confuzi, surprinși, dar îndrăgostiți ca în prima zi. Ați realizat că sunteți meniți unul pentru altul, suflete pereche, aduse împreună de cele mai fericite circumstanțe. Nimeni n-ar fi crezut că veți rezista. Dar ați luptat împotriva tuturor și le-ați dovedit contrariul, le-ați arătat că, deși sunteți doar doi adolescenți..poate vă iubiți și poate sunteți gata să vă planificați viitorul împreună, să vă dedicați trup și suflet unul altuia..până la sfârșit.

S-au împlinit doi ani astăzi și pentru mine. Doi ani de suferință și resemnare în solitudine, și de cuvinte nerostite, al căror adevăr încă îmi macină sufletul ca în prima zi. Amintirea vântului rece, aspru și necruțător de toamnă, a fularului în carouri, și a privirilor indiferente și arogante trimise nonșalant spre tine, o indiferență dureroasă prin chiar falsitatea ei încă rămâne, dar este distantă, detașată, ca și mine. Am devenit eu însămi expresia lipsei de implicare față de o lume care a reușit să-mi arate, cinic și selectiv, cele mai urâte, triste, anormale și deformate părți ale ei, schimbându-mi pe parcurs forma și conținutul, fără voia sau acordul meu, adeseori inconștient. Am fost nevoită să învăț să-mi cultiv propria detașare, sa mă feresc de a mă simți vreodată expusă sau vulnerabilă, să mă îngrop în propriile gânduri mistuitoare, verbalizând sau transmițând mereu exact opusul a ceea ce simțeam.

Aș fi vrut să-ți spun atât de multe lucruri. Aș fi vrut ca tu să știi că mereu am văzut frumosul din tine, adeseori ignorat de cei din jur, că mereu am crezut în tine, în mod irațional, deși nu am reușit niciodată să descifrez măcar o părticică din ceea ce ești. Aș fi vrut ca tu să știi că ai fost prima și singura persoană care m-a făcut să mă simt așa, care a avut îndrăzneala să treacă printr-un zid construit cu minuțiozitate, și să mă tulbure ca nimeni altul. Dar nu am găsit niciodată puterea să scot un cuvânt sincer în preajma ta. Mi-a fost mereu mai ușor să mă ascund, și să expun o altă persoană, mai puternică, și mai detașată de tot ce o înconjoară. Tu nu meritai să vezi persoana slabă, nesigură, care se încăpățânează întotdeauna să simtă prea mult, mai mult decât poate suporta sau înțelege. Nu erai demn de atât de puțin din partea mea. Dar degeaba încerc să mă justific acum față de mine însămi..e pur și simplu mult prea târziu..A fost mult prea târziu pentru mine din prima clipă în care te-am zărit. Și cred că mereu am știut.

Te privesc astăzi, dar nu cu detașarea cu care privești un tablou, ci cu o durere seacă, amărăciune în suflet și regrete, chiar dacă sunt conștientă că nu merit să simt asta față de tine. Nu merit să simt nimic față de tine. Chipul tău îmi pare atât de schimbat azi, aproape străin, dar amintirea rămâne, și nu cred că o să pot să șterg vreodată in mod conștient din mintea mea imaginea ta în uniformă de licean, venind spre mine cu acel zâmbet care reușea negreșit să aducă o lumină aparte în orice încăpere, cu acei ochi verzi, care și astăzi poartă aceeași nuanță a misterului..Misterul unui suflet care nu mi-a fost destinat mie.

Dar, poate că încă mă doare ca în prima zi, deși încerc să mă mint pe mine însămi, să mă amăgesc și să mă încurajez în egală măsură, în speranța că voi uita și nu voi mai visa prostește la o utopie. Poate că am fost convinsă, în imensa mea aroganță, că nu veți rezista. Poate că încă sufăr, și îmi doresc să fi avut curajul să spun ceva, orice, la timpul potrivit, să-mi las privirea să se reverse asupra ta în toată autenticitatea ei, să-ți dau ocazia să vezi mai departe de o mască întărită prin ani întregi de reprimare voită a emotilor, să-ți dau șansa să mă vezi pe mine, pentru tot ceea ce sunt. S-ar fi schimbat ceva..sau ar fi fost in van?

Aniversare plăcută, dragul meu. Să fii iubit. Acum și mereu.

studentiData trecută v-am vorbit despre arhetipuri de dascăli din învățământul românesc, postare care m-a făcut să realizez că instituțiile educaționale sunt mult mai bogate în arhetipuri decât am crezut inițial. Așadar, continuând tradiția, ne vom concentra în această postare pe studenți (pentru că, nici noi nu suntem lipsiți de defecte sau stereotipii de caracter. 🙂 ). Fără alte adăugiri, iată 10 arhetipuri de colegi de la facultate, tipuri etern umane care se regăsesc nu doar în facultățile din România, ci în principal în orice mediu universitar de aici sau de peste hotare.

1. Invizibilul. Sau cel care se remarcă mai mult prin absență. Subiectul poate fi zărit de maxim două ori pe timpul ciclului universitar în incinta facultății sau în apropierea ei. Expresia de pe fața lui este de obicei de confuzie perpetuă. Nu înțelege cum a ajuns acolo, nu își aduce aminte nimic din ce s-a întâmplat până în acel moment fatidic în care clădirea facultății i-a încețoșat câmpul vizual. Știe doar că tare ar merge până în club sau într-un pub.

2. Fashionistul/a. Acest arhetip are reprezentanți din partea ambelor sexe. Fashionistul poate fi zărit purtând cel mai frecvent geacă de piele, ochelari de soare (chiar și iarna), și tricouri cât mai mulate. Freza (sau, mai pardon, hairstyle-ul) este, de preferință, de tip „topor” – ras pe ambele părți, cu o unică șuviță izvorând din vârful tărtăcuței, pieptănată perfect și dată cu 5 straturi de gel ultra strong. Îl poți auzi frecvent spunând lucruri de tipul „Frate, ce aiurea-mi stă freza azi” sau „M-am făcut praștie în club aseară.” Fashionista, echivalentul feminin al aceluiași arhetip are un comportament asemănător. Poate fi zărită cel mai des privindu-și fața atent tapetată cu 5 straturi de fond de ten, buzele zidite cu 2 rujuri (fucsia, preferabil) și ochii machiați cu toate culorile curcubeului în oglindă, sau, mai frecvent în reflexia iphone-ului 6. Ca și arhetipul masculin, și ea are complexe de inferioritate „Fată, ce grasă sunt.”, care dispar instant dacă faci apel la complimente, după care este, de altfel și avidă.

3. Studentul care pune mereu întrebări. Mai mult de dragul de a se afla în treabă sau remarca în rândul celorlalți. Nu contează că nu are nimic relevant de spus, sau nicio întrebare arzătoare care cere un răspuns imediat. Acest arhetip trebuie să iasă în evidență, prin orice mijloace. Sprâncenele ridicate sau cuvintele șușotite, chiar expresia de iritare a unor profesori pe care continuă să-i întrerupă nu par să-l deranjeze prea tare, din contră, pare că este imun la ele.

4. Studentul care încă se crede în liceu. Sau, cel care nu a realizat tranziția dintre cele două perioade. Crede că dacă lipsești de la un curs te aleargă profesorul cu catalogul prin facultate, continuă propozițiile acestuia de parcă acesta ar avea nevoie de un ecou constant, așteptând o răsplată pentru inteligența debordantă de care dă dovadă și este indignat când profesorul nu își aduce aminte exact numele lui, din zeci de alti studenți.

5. Șmecherul. Sau arhetipul snobului bogat. Cel care vine la facultate cu un zâmbet ironic perpetuu pe față, cu fițe, figuri și aere de mare șmecher, deși a intrat la taxă datorită banilor lu’ tăticu’, și cam așa și-a luat și bacalaureatul. Râde de ratații ăia de la buget care trebuie să învețe să-și păstreze locul, și are grijă mereu ca cei din jur să-i vadă cămașa de la Armani cu gulerul ridicat și să-i simtă parfumul de la Dior, presărat în cantități industriale. Singurul său merit în viață este acela de a se fi născut într-o familie înstărită, nu își asumă nicio responsabilitate și dă dovadă mereu de aroganță crasă și o conștiință de sine exagerată. Poate fi zărit la examen cu plicul în mână și cu o lingușeală servilă în glas.

6. Aerianul/a. Cel prezent doar cu corpul, mereu cu mintea în altă parte, și care niciodată nu înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul său. Întrebările definitorii pentru acest arhetip sunt „Azi am avut seminar?” sau „Serios, suntem în sesiune?”, el comportându-se mereu de parcă abia a aterizat în facultate.

7. Colegul/a de gașcă (echivalentul unui Good Guy Greg sau Good Girl Gina, după caz). Sau genul de persoană cu care te împrietenești din prima zi – sociabilă, prietenoasă, mereu deschisă către discuții și orientată spre cei din jur. Te poți baza mereu pe acest arhetip (destul de rar întâlnit, din păcate) să-ți împrumute un curs, să te ghideze când nu-ți găsești sala, sau să te binedispună printr-o glumă. Înveselește orice curs la care participă și este mereu o prezență plăcută pentru cei din jur.

8. Fițosul/a. Acest arhetip este rareori observat de unul singur, ci aproape instantaneu aderă la un grup format din indivizi cu aceleași afinități. Fițoșii pot fi observați aproape mereu în compania altora asemeni lor, cu interese de obicei din sfera materialului și atitudini de vădită superioritate și falsitate. Rareori relaționează cu oricine altcineva din afara grupului, considerându-i pe toți niște ratați nedemni de compania lor selectă.

9. Tocilarul/a. Acest arhetip împrumută câteva trăsături de la 4. Și el se crede în liceu și are impresia că trebuie să facă figurație la facultate și să-i impresioneze pe toți cu vastele sale cunoștințe. În cadrul unei prezentări orale, trebuie neapărat să ia și din timpul celorlalți cu detalii pompoase, dar nesemnificative, care se presupune că arată cât de mult s-a documentat și cât de erudit este el în comparație cu ceilalți ratați care au respectat cele 10 minute acordate.

10. Singuraticul. Sau colegul care nu vorbește niciodată cu nimeni și pare că se află într-o stare de autoexil. Nu relaționează cu cei din jur, stă mereu singur în bancă și își vede de treaba lui. Nu îi abordează pe restul colegilor, și, din această cauză, rareori este și el abordat la rândul lui.

Sau cei 7 ani de acasă. Când vorbim despre bun simț, oare la ce ne referim? Doar la politețe, la modul cuiva de a se raporta la cei din jur, ne referim oare strict la respectul față de sine și față de semeni? Și dacă da, oare aceste lucruri țin doar de educația primită în sânul familiei? Aș zice că nu. Bunul simț include un ansamblu de virtuți, atât învățate în familie sub forma unor pilde, cât și deprinse individual, pe baza propriilor experiențe.

Dar vedeți voi, când vine vorba de partea de învățare propriu-zisă a celor 7 ani de acasă în familie, am cam rămas în urmă în ultimii ani. Aceste virtuți umane de bază pe care se punea preț în trecut în casele tradiționaliste s-au cam demodat azi. Puțin ne mai pasă acum de bunul simț și de tot ce include el – modestie, cumpătare în vorbe și acțiuni, compasiune, înțelegere. Dă-l naibii, și așa e inutil.

Nu, dragii mei. Călcăm noțiunea de bun simț în picioare cu fiecare ocazie. Cine mai are nevoie de el când ai banii lu’ tăticu’, pile, relații, o poziție socială de invidiat care te face într-atât de liber încât să-ți permiți să te doară la bască de felul în care îi tratezi pe ceilalți. Dă-i încolo de viermi care merg cu autobuzul în timp ce eu îmi parchez nonșalant mertzanu’ și ocup două locuri de parcare.

Când eram eu mică, mă luau părinții de urechi dacă nu salutam vreun cunoscut pe stradă, vorbind de cei 7 ani de acasă. Acum copiii înjură și zbiară ca din gură de șarpe în preajma adulților, deși înălțimea din păcate încă nu le permite nici măcar să ajungă la tejghea să-și ia gume Turbo. Eh, exemplu prost. N-au ei nevoie de așa ceva. Deja pufăie din narghilea.

Generația de azi e emancipată rău, pe bune. Au toate lucrurile care ne-au lipsit nouă, și totuși le cam lipsește bunul simț. Noi, cu chiu cu vai, mai pricepeam cum stă treaba de frica unei scatoalce. Ei acum sunt pedepsiți prin faptul că li se mai taie din orele pe calculator, și așa puține, nevoie mare.

Nu zic că cei în floarea vârstei sunt fără pată din acest punct de vedere, dimpotrivă chiar. Bunul simț nu ține mereu cont de vârstă. Dar, după cum am menționat anterior, într-o bună măsură contribuie si educația. Din păcate, există și aici reversul medaliei – dacă ești lemn ca om, dacă nu ești în stare să cobori de pe piedestalul pe care te-ai așezat singur și să mai lași capul în pământ din când în când, degeaba se străduiesc părinții cu tine. N-au cu cine.

Cu bunul simț te mai și naști. Cu acel instinct de a nu face și de a nu spune mereu tot ce te taie capul, deși ai putea. Bunul simț implică rațiune, cântărirea atentă a cuvintelor și a faptelor, precum și a consecințelor pe care le pot avea asupra celor din jur. Bunul simț implică recunoașterea celor din jur ca posibile victime care, la naiba, contează, nu ca pe niște pioni buni de folosit doar pentru îndeplinirea scopului.

Bunul simț încă mai există, dar este încetul cu încetul de-a dreptul înecat de ascensiunea aroganței nemărginite și a cultului sinelui. Ideea că tu ești cel mai tare din parcare, în timp ce restul merită să le arăți degetul din mijloc, doar pentru că poți. Această idee, dragii mei, ne otrăvește pe toți, pentru că ne face să ne credem atotștiutori și nu suntem, oricât am vrea să pretindem asta. Felul în care ne tratăm unul pe altul este o reflecție a propriilor lacune în educație și în caracter.

Bunul simț face parte din tine. Este într-o bună măsură și conștiința ta. N-ai nicio scuză dacă nu ți-l însușești singur, dacă să zicem ai fost dezavantajat din punct de vedere al educației în sânul familiei. De multe ori, oamenii de valoare sunt cei născuți într-o mocirlă a degradării morale. De ce? Pentru că au voința, curajul și caracterul de a-și depăși condiția și de a se ridica deasupra tuturor. Iar cei răsfățați din scutece și-o cam iau în cap, și pe bună dreptate.

Oricine ai fi, n-ai nicio scuză să nu realizezi cândva, pe parcursul vieții, că nu tu ești piesa centrală a universului. Încă suntem o societate, lucru care implică ideea comuniunii. Oricât ar vrea unii, nu se poate, dom’le. Trebuie să mai și relaționăm cu fraierii ăia din jurul nostru. Iar felul în care o facem depinde de bunul simț sau de lipsa lui. Tu îl ai sau nu îl ai?