Arhivă pentru Ianuarie, 2015

Ah, a venit acea perioadă mirifică a anului pe care toți studenții o așteaptă ca pe o durere insuportabilă de cap. Acel moment în care realizezi cam cât ai fost de absent de la facultate deși, fizic, erai acolo, în carne și oase. Încerci disperat să descifrezi maldărul de cursuri scrise parcă într-o chineză imposibil de pătruns, simțindu-te cel mai chinuit om de pe planetă. Singurul protest al studentului aspru pedepsit de univers este refuzul de a mai învăța cu totul, din cauza lipsei de motivație sau a demoralizării. Sesiunea (sau stresiunea) studențească este momentul în care te lovește panica exact ca un târnăcop în moalele capului, și exclami, invins: „La naiba, nu știu ce o să mă fac.”

Mulțumită sistemului educațional românesc la fel de stabil și bine închegat ca o casă din paie, aproape nimic din ce ai învățat în liceu nu prea te mai ajută în mediul universitar. Firește, cu mici excepții, dar în general, apar schimbări radicale – de la conținutul programei, la formatul orelor (treci de la 50 minute de a căror durată te plângeai, nevoie mare, în liceu, la cursuri și seminarii de 100 minute, care îți suprasolicită și ultimul neuron), până la volumul materialelor ce trebuie aprofundate și învățate, cel mai frecvent, pe de rost.

Din păcate, nu se pune aproape deloc preț pe practică. Încă avem un tipar al gândirii demodat, depășit, axat pe o singură direcție. Punem preț pe toceală și reproducerea mot-a-mot a informațiilor, în loc să ne concentrăm pe realizarea anumitor conexiuni logice, sau punerea efectivă în practică a cunoștințelor teoretice. Rezultatul? Studenți încercănați, obosiți, frustrați, deprimați și speriați din cale afară de niște banale examinări, că asta sunt până la urmă. Niște testări de cunoștințe, în teorie. Dar felul în care sunt evaluate si punctate aceste cunoștințe lasă mult de dorit.

Cei responsabili de situația deplorabilă a învățământului se încăpățânează prostește să nu realizeze, nici în al 12-lea ceas, faptul că invățatul ca papagalul nu este eficient, ci se întipărește doar în memoria de scurtă durată, nicidecum pe termen lung. Cum ne ajută pe noi, cei care simțim că ne vine să ne dăm cu capul de pereți în preajma sesiunii? Dar, mai concret – cum îi ajută pe angajatori pe viitor, dacă noi ieșim de pe băncile facultății fără o cunoștință practică? Ei vor vrea anumite aptitudini și deprinderi de la noi, pe bună dreptate. Iar noi vom fi nepregătiți, pentru că, vorba românului – practica ne omoară. Ajungem să avem absolvenți șefi de promoție, cu zero cunoștințe practice, nu din vina lor, ci din vina sistemului precar din România.

Lăsând la o parte aceste aspecte cât se poate de adevărate dar, bineînțeles, ca toate problemele din statul nostru, ignorate cu nonșalanță, se pune întrebarea – cum facem față cu brio sesiunii studențești? Cum reușim să nu intrăm în panică și să nu ne lăsăm copleșiți de volumul informațiilor? Dragii mei colegi de suferință, cel mai bun sfat pe care vi-l pot da este să vă dozați corect timpul și, de preferat, să nu citiți foarte mult deodată. Citiți maxim 1-2 ore, luați pauze scurte, faceți-vă schițe, simplificați materialul, mai ales dacă acesta este voluminos si alambicat.

Structura este foarte importantă, as spune că este chiar cheia către succes la examene, iar fiecare student trebuie să-și găsească propriul fel de a organiza informația. De exemplu: dacă ai o memorie vizuală foarte bună, te poate ajuta la acest capitol folosirea unui highlighter pentru a accentua informațiile esențiale. Eu folosesc de regulă 3 markere – unul pentru informații foarte importante (definiții, concepte), altul pentru informații utile, de reținut, dar care ocupă un plan secund, și ultimul pentru unele detalii care mi se par interesante. Următoarea metodă pe care o propun este să învățați scriind. Această metodă nu funcționează cu oricine, dar merită încercată. Pe mine mă ajută să rescriu de mână anumite definiții importante decât să le învăț de pe suportul tipărit, pentru că le rețin altfel.

În al doilea rând, nu intrați în panică, nu vă gândiți la eșec sau restanțe. Aprofundați cât puteți, dați-vă silința, nu renunțați înainte de a încerca. Lipsa timpului și a motivației sunt principalele cauze, după cum am menționat. Trebuie înțeles de asemenea și faptul că nu e un capăt de lume dacă nu reușești să iei o notă satisfăcătoare, însă extremele nu ajută – nici indiferența sau lipsa de implicare, nici panica nefondată; trebuie găsit un echilibru. Totusi, nu plecați de la premisa că – „Și așa voi pica, ce rost are?”pentru că vă veți sabota și ultima șansa astfel. Odihna ocupă și ea un loc central. Dormiți destul, atât cât vă permite timpul, fără a cădea în extreme – 5 ore pe noapte e mult prea puțin, și aveți nevoie de un somn odihnitor pentru a vi se întipări informațiile în memorie.

Nu în ultimul rând, aveți încredere în voi. În fața foii de examen, păstrați-vă calmul. Pentru mine, la bacalaureat, aceasta a fost o lecție valoroasă, în sensul că abia după 10 minute am putut scrie la română ceva, după ce mi-au mai trecut din emoții. Aveam impresia că nu mai știam nimic, deși învățasem. Se întâmplă destul de des să ai senzația asta, dar, cu un control bun al emoțiilor, trece relativ repede. Iar asta se învață doar prin exercițiu și prin antrenarea încrederii în forțele proprii.

Închei prin a ura mult succes tuturor studenților care, asemeni mie, au de trecut acest prag important. Să aveți parte de note cât mai bune, și, de preferat, să nu vă caracterizeze expresia „N-ai restanță, n-ai prestanță.”. 🙂

Îi știm cu toții. Ne bazăm prostește și irațional pe ei, pe cuvintele lor sincere, pe promisiunile lor răsuflate, iar ei, bineînțeles, dau cu bâta în baltă de fiecare dată, cu o excelență demnă de un profesionist în arta vrăjelii și a demagogiei. Oare cât de greu este să te abții măcar să promiți, dacă știi că cererile mele sau ale celorlalți asemeni mie nu sunt în lista ta de priorități? Asta ne-ar scuti pe toți de nervi și frustrări care nu-și au rostul.

Mi-ar plăcea ca măcar o dată omul care trebuie să trimită un mail, sau să răspundă la un telefon care poate influența parcursul viitor in carieră al cuiva a doua zi să facă exact cum a promis sau să anunțe măcar dacă totul se oprește acolo. M-ar scuti atât pe mine, cât și pe el, de deranj inutil. Oamenii ca mine se agață prostește de o oportunitate, își dau silința, și bineînțeles, își pun speranța într-un rezultat favorabil. Iar aici intervine omul neserios pe care îl iubim cu toții – rezultatul depinde doar de el, e liber să se simtă ca un Dumnezeu, având impresia că ești atât de lipsit de demnitate că te vei ruga de el să binevoiască să răspundă. Nu are de făcut decât să-și rupă din timpul său prețios un minut, nu mai mult. Dar, vedeți voi, pentru el, cei ca mine sunt picături într-un pahar cu apă. Irelevante, lipsite de importantă, ușor de uitat undeva într-un colț, naive și numai bune de dus de nas.

Oameni buni, dacă practicați lipsa de seriozitate cu sfințenie, vă rog frumos, măcar anunțați-vă intențiile de la început. Nu-i mai țineți pe fraierii ăștia ca mine cu speranță în suflet în așteptarea unui mare nimic. E dureros, umilitor chiar. Bunul simț nu se cumpără cu bani, chiar dacă oamenii neserioși dispun de atâția încât au impresia că i-ar putea îngenunchea pe alții fără niciun efort. Surpriză – încă mai există cei care pun preț pe demnitatea personală și pe integritate. Dar, pe viitor, dragii mei, vă propun un exercițiu de imaginație. Ce-ar fi să încercați să vă asumați cuvântul dat, dacă îl aveți. Iar dacă nu, mai bine nu-l mai dați. Oricum nu valorează nimic.

Să aveți o duminică frumoasă.

Perfecționismul este adesea perceput ca un defect major, o lacună în caracterul unei persoane, idee cât se poate de greșită, în opinia mea. De ce susțin unii acest lucru? Pentru că există o concepție generală conform căreia oamenii perfecționiști sunt veșnic nemulțumiți, mereu vor mai mult și nu pot accepta atunci când nu merge totul așa cum vor ei. Dar oare această stăruință nu este totuși admirabilă? Într-adevăr, perfectionistul nu este omul compromisurilor. El preferă să dea totul, 100%, sau, în caz contrar, să nu se implice deloc. „Mai bine deloc, decât pe jumătate făcut” pare a fi deviza sa în viață.

Pentru el, este totul sau nimic. Nu are legătură cu banii sau alte beneficii, de orice altă natură. Pentru omul ahtiat după excelență, motivația reală este acel sentiment al împlinirii și al validării personale pe care îl are atunci când duce la bun sfârșit o sarcină, știind in sinea sa că a făcut totul ireproșabil. Pentru el, acesta este cel mai înalt grad al satisfacției de sine – aprecierea din partea celorlalți, recunoașterea potențialului său și a ambiției sale de neînfrânt. El tinde spre perfecțiune, spre ideal în fiecare zi. Deși conștient că nu poate atinge  ceea ce nu îi este permis ca ființă umană supusă limitărilor, el nu se lasă, pentru că, indiferent de circumstanțe, depășește obstacolele cu grație datorită determinării și a unei voințe de nestăvilit. El nu face alegerea de a lupta cu imposibilul, cu irealizabilul în fiecare zi datorită unei naivități sau aroganțe prostești, nu pentru că i-ar plăcea să se amăgească singur, dimpotrivă.  El vrea să știe că a încercat, că a făcut tot ce ține de el, și poate accepta faptul că destinul are mereu ultimul cuvânt de spus.

Perfectionistul are nevoie de acea provocare zilnică. El este într-o cursă continuă cu el însuși, obiectivul fiind acela de a depăși persoana care a fost acum o zi, acum o lună, acum un an. Autodepășirea îi permite să evolueze. Provocările îi conferă cadrul propice de afirmare de care atâta nevoie. Nu vei vedea niciodată perfectionistul renunțând în fața primului eșec sau mulțumindu-se cu o unică încercare și atât. Perfectionistul este un luptător, cu sine însuși și cu limitările lumii. El are doar măsura absolutului. Nu se complace într-o situație și își stabilește singur ierarhia de valori și canoanele la care trebuie să se raporteze.

Dacă toți oamenii de cultură ai lumii ar fi considerat aceste atribute sau tendințe menționate mai sus ca fiind defecte, oare ar mai fi avut motivația să creeze opere inestimabile ca valoare, sau s-ar fi cantonat în existențe mediocre? Perfecțiunea este motorul evoluției, iar dovezile sunt peste tot în jurul nostru – de la monumente arhitecturale spectaculoase, la cea mai pură și armonioasă artă a cuvântului.

În spatele tuturor s-a aflat mai întâi o idee, un concept, iar mai apoi un om îndeajuns de curajos să creadă că poate pune în aplicare orice îi dictează rațiunea sau sentimentele, un om care a avut motivația să lupte cu imposibilul, știind că este o luptă sterilă, inutilă, dar care l-a adus mai aproape de perfecțiune, de atingerea unor culmi ale devenirii personale. Astfel s-au impus persoanele construite pe acest arhetip ca repere remarcabile, modele în viață, lideri pentru noi ceilalți. Așadar, de ce să ne mulțumim cu puțin? De ce să nu țintim mai sus, să ne cantonăm energia spre a realiza lucruri spectaculoase? Pentru că putem. Doar trebuie să credem asta.

Tradus mot-à-mot, poate relativ stângaci, știu, dar am vrut să păstrez acuratețea formulării în limba engleză, fără să modific sau alterez conținutul/sensul în niciun fel. În seara aceasta vă propun o lectură simplă, ușoară a unui articol extraordinar de bine realizat în limba engleză, care vine, într-o anumită măsură, în completarea articolului precedent. De data aceasta, cuvintele mult mai inspirate și formularea mult mai elegantă nu îmi aparțin mie. Totusi, vă recomand din suflet să îl citiți cu încredere și cu mare atenție la detalii și subtilități. Veți avea garantat o reacție, fie ea pozitivă sau negativă. Unii, iar aici mă includ si mine, vă veți regăsi printre rândurile sale, iar voi, ceilalti, chiar dacă nu, vă veți analiza mai atent sau chiar modela propria percepție în legătură cu cei care vă înconjoară – familie, prieteni, colegi de muncă. Autoarea este de părere ca ne temem mai degrabă de incertitudine, de goliciune sufletească, de neant, decât de un sfârșit tragic sau circumstanțe neconforme cu așteptările noastre, pentru că măcar, în acest fel, avem parte de o oarecare finalitate  – doar un extras succint și sugestiv al câtorva dintre ideile pe care le puteți regăsi în cuprinsul articolului.

Pe mine m-a marcat profund ceea ce tocmai am terminat de citit. Nu fac reclamă in niciun fel, rar se întâmplă să împărtășesc astfel de informații sau articole de pe internet, cu atât mai puțin de pe acest tip de site-uri generice, mai mult sau mai puțin serioase, cum este EliteDaily.  Însă, pot spune că textul următor este fericita excepție din amalgamul de articole fără sens, pseudo-motivaționale, pline de generalizări, sfaturi și idei răsuflate despre cum să-ți trăiești viața care circulă zilnic în mediul online. Formulat într-o engleză ușoară, concis și la obiect, articolul conține cuvinte cu tâlc, substrat și o viziune amplă in legatură cu resorturile adânci ale ființei umane și ale psihologiei individuale, încercând să scoată la iveală ceea ce suntem, sau mai corect spus, ceea ce am devenit in epoca modernă, în esență, chiar dacă mulți nu avem curajul de a admite adevărul nici măcar față de noi înșine. Lectură plăcută. 🙂

80 Ways This Generation Fears Emptiness And Fills It With ‘Meaning’

De câteva zile sunt atât de răcită încât simt cum mi se încețoșează câmpul vizual, durerile de cap mă doboară și nu reușesc să-mi revin prin nicio cale. Însă, starea mai mult sau mai puțin precară de sănătate nu mă oprește, din păcate, să observ cu vigilență și acuitate exagerate, „calități” de care aș vrea câteodată să scap, ce se întâmplă în jurul meu, pentru a mia oară. Aici greșesc, și știu asta, dar nu poți să-ți amuțești conștient simțurile într-o lume care le suprasolicită zilnic. Văd mereu prea mult, chiar și în locurile socotite vide de majoritatea oamenilor.

Până la urmă la asta se reduce totul, aceasta este esența blogului meu. Ca și expresia din engleză, „On The Outside Looking In”, simt că nu sunt altceva decât un observator, care pare a privi totul din afară, mai presus de ce se întâmplă acolo jos, pe pământ, acolo unde oamenii extenuați, cu urme palpabile ale anilor de muncă și de griji brăzdate pe chipurile lor, piese minuscule într-un puzzle universal, totuși se forțează, cu ultima fărâmă de energie, să alearge în continuare, zilnic, în același ritm, dar fără direcție, fără o destinație clară în minte. Acolo jos nimic nu este ceea ce pare a fi, totul se remodelează constant, si nu există siguranță sau garanții. E un loc sinistru pentru idealistul din mine.

Cum să trăiești așa? Orice om are nevoie de o garanție, are nevoie să știe că luptă pentru ceva, să știe că la final, tot acest chin și toate aceste nefericiri cumulate au avut un scop. Dacă ne apropiem cumva, prin absurd, de soluționarea acestei dileme privind motivul pentru care ne aflăm aici, suntem trași de mânecă și reintroduși într-un sistem în care să ne purtăm cuviincios ca niște sclavi. De ce să-ți pui întrebări? Trezește-te, mergi la muncă, stresează-te până ai nevoie de calmante ca să adormi, doar pentru a-ți asigura necesitățile și a trăi decent pe o planetă, culmea, destinată OAMENILOR și populată DE OAMENI. Dacă nici aici să nu avem parte de un trai decent cu toții, să nu ne fie în primul rând nouă cât de cât bine, atunci unde? Suntem atâția oameni, dar ne lipsește cu desăvârșire umanitatea.

Care este rostul, atunci? Să trăim ca niște roboți? Cu siguranță sistemului i-ar conveni. O parte din membri încorporați în sistem deja s-au conformat. Urmează ceilalți, mai greu de corupt, dar care trebuie reabilitați pentru că au îndrăznit să aibă voință proprie. În esență, această masinărie sinistră a fost concepută cu unicul scop de a ne ține captivi și culmea, nouă să ne placă, să nu dorim să ieșim din închisoare. Lasă, avem televizor și o putem privi pe Bianca Drăgușanu. Ce altceva să mai vrei?

Totuși îndrăznesc, în încăpățânarea mea aproape bolnavă. Îndrăznesc pe zi ce trece să nu mă las cuprinsă în iluzia lor. E un sistem, atâta tot. Filmul Matrix nu e atât de departe de realitate, nu e doar un SF cu accente distopice. Suntem captivi și nici măcar nu vedem asta. Păpușarul stă în spate și ne controlează fiecare mișcare, dar, de ce ar trebui să ne pese? Avem un spectacol de susținut iar mulțimea așteaptă cu nerăbdare.

Sociologia dramaturgică sustine faptul că noi suntem actori pe scena socială a lumii. E un fapt greu de acceptat, dar cât se poate de adevărat. Cel care totuși încearcă să se detașeze, cel care vede mai presus de iluzia colectivă, de minciuni, de propagandă și de promisiuni goale este condamnat să trăiască viața ca eternul observator care încearcă să-i avertizeze și pe ceilalți că se cufundă adânc, pe zi ce trece, într-un miraj frumos aspectat, dar lipsit de esență. Bineînțeles că nimeni nu ascultă.

Drama nu este a ignorantului, el este fericit în condiția lui. Nu dorește altceva. A fost învățat să se mulțumească cu tot ce primește, să nu caute răspunsuri. Să rămânem cantonați în mediocru, imoral, în trenduri false și să ne hrănim cu derizoriu. Nu e oare mai simplu si infinit mai comfortabil? Care e rostul, când fiecare răspuns naște o nouă întrebare?

Care e rostul.. asta mă întreb și eu. Poate că vehemența cu care mă opun realității curente e inutilă, chiar condamnabilă. Dar e lupta mea. Ceilalți aleg să lupte pentru averi considerabile, statut și putere. Eu aleg să lupt pentru mine. 

Noțiunea de autentic este larg dezbătută, putând căpăta mai multe valențe și accepțiuni, în funcție de interlocutor, de nivelul său de înțelegere sau raportare la cei din jur. În general, putem pune semnul egal între cuvintele autentic și original, dar firește că aceasta nu este o regulă aplicabilă în absolut orice caz. Este greu să definești un termen pe care adeseori fiecare îl percepe altfel. Imi vine în minte un citat relevant din Camil Petrescu. El afirmă că: „În fața morții și în dragoste, omul apare in autenticitatea lui.”

Dacă stăm să ne gândim, să analizăm lucrurile la rece în mod obiectiv, scriitorul are mare dreptate. De ce? Păi, în primul rând, este din ce în ce mai prezent fenomenul de depersonalizare. Tu nu ești același la locul de muncă, în familie, la școală. Te conformezi. Îți alterezi felul de a fi. Îți maschezi defectele, zâmbești fals dacă interesul o cere, te supui unor reguli și norme nescrise. Doar atunci când iubim sincer ne relevăm adevăratul sine, sau în ultimele clipe ale vieții, când nu mai avem nimic de pierdut. Aici apare problema autenticității, materializată pe scurt într-o întrebare pe care eu o consider pertinentă – cine suntem de fapt, din moment ce expunem cu nonșalanță atâtea fațete contrastante în funcție de context, de împrejurări?

Mulți oameni au încercat în istorie să soluționeze dilema aceasta, dar nimeni nu a reușit pe deplin, ea rămânând în stadiul de întrebare deschisă. Nu știu dacă eu pot aduce lămuriri în plus, dar voi încerca să punctez esențialul. Suntem constant modelați de comunitățile în care ne aflăm, există acel determinism cultural, social și familial de care nu putem scăpa. Poate nici nu suntem conștienți de existența sa. Trecerea de la o cultură la alta aduce frecvent așa-numitul șoc cultural, tocmai din această cauză. Am fost obișnuiți să păstrăm cu sfințenie anumite principii inoculate la nivel subconștient chiar de către societatea în care am crescut, de oamenii cu care am intrat în contact, dar care nu ne aparțin nouă. Am învățat să gândim într-un anumit fel, să nu ne abatem de la anumite norme doar pentru a nu ieși din tipare, norme care pot coincide sau nu cu felul nostru de a percepe realitatea.

Câte din lucrurile pe care le facem zilnic aparțin doar propriei voințe sau morale? Dacă am lua răspunsurile majorității în calcul, la unison, cred că am putea afirma cu lejeritate că nu foarte multe. Totuși, sunteți liberi să mă contraziceți, cu argumente solide, firește, dacă simțiți că mă înșel. Datorită acestor aspecte, problema autenticității este cu atât mai relevantă în zilele noastre. Suntem încurajați să ne comportăm ca „masele”, nu ca „indivizii.”, iar odată ce aceste tendințe pătrund în mintea noastră, distincția dintre „€œcine suntem” și „œcine ar trebui să fim” este cu atât mai sensibilă.

Nu cred că există o definiție unică a autenticității. Dar, sunt de părere că fiecare om simte în inima lui atunci când este pe cale să facă ceva care contravine firii sau conștiintei sale. Aceea este chemarea reală a autenticității, o chemare care își pierde răsunetul pe zi ce trece, dacă noi refuzăm să-i dăm ascultare, alegând în schimb metoda conformismului și a compromisurilor.