Arhivă pentru Martie, 2015

A trecut foarte mult timp de când am făcut o recenzie. Pentru că am neglijat această categorie a blogului meu în ultimele luni, m-am întors cu o nouă recenzie a unui serial drag mie, pe care l-am urmărit mereu cu plăcere, deși ultimele sezoane au marcat o oarecare stagnare a acțiunii. Chiar și așa, serialul prezintă o poveste de viață cu personaje cu un profil psihologic complex, care sunt surprinse într-o evoluție spectaculoasă. Deși ca și gen este integrat în categoria „teenage drama”, serialul nu se adresează doar adolescenților și conține și alte teme fundamentale – iubirea, acceptarea, importanța familiei, învingerea unui destin necruțător, evoluția personală, iertarea, etc.

Creat de Mark Schwahn, serialul „One Tree Hill”, difuzat în 9 sezoane, prezintă evoluția unui număr impresionant de actanți, dintre care îi distingem ca și protagoniști pe Lucas Scott (interpretat de Chad Michael Murray) în rolul basketbalistului retras, fiul lui Karen Roe și al lui Dan Scott (acesta din urmă nu îl recunoaște ca și fiu legitim), Nathan Scott (interpretat de James Lafferty), căpitanul echipei de basketball „The Ravens”, fiul lui Dan Scott și al lui Deb Scott, Peyton Sawyer (interpretată de Hilarie Burton), iubita lui Nathan Scott și majoretă a echipei „The Ravens”, împreună cu cea mai bună prietenă a ei, Brooke Davis (interpretată de Sophia Bush), și Hayley James (interpretată de Bethany Joy Lenz) în rolul celei mai bune prietene din copilărie a lui Lucas Scott.

Subiectul poate părea oarecum generic – două familii dezbinate de circumstanțe, doi frați care luptă unul împotriva altuia pe terenul de basket, fiecare confruntându-se cu propriile probleme și încercând să-și găsească locul la liceul din Tree Hill, Carolina de Nord. Relația dintre cei doi frați instrăinați constituie pilonul pe care se construiește întreaga acțiune a serialului. La început cei doi sunt inamici și concurează atât pentru postul de căpitan de echipă, cât și pentru inima frumoasei Peyton Sawyer. Primele patru sezoane surprind viața de liceeni a personajelor, pentru ca următoarele să facă trecerea spre colegiu și maturitate.

Până acum, ați putea judeca serialul ca fiind plictisitor sau generic, având un subiect care nu impresionează la prima vedere prin creativitate sau adâncime, dar v-ați înșela. Pe parcurs, relațiile dintre personaje progresează într-un mod imprevizibil (de aici și traducerea în limba română a serialului – „Ruleta Destinului”, deși este o traducere destul de eronată, pentru că numele serialului vine de fapt de la locația în care se desfășoară – Tree Hill, Carolina de Nord). Chiar și așa, destinul joacă un rol foarte important – ideea predestinării (prezentă în relația Peyton-Lucas, îndeosebi), dar și aceea a circumstanțelor care nu pot fi evitate, dar cărora personajele încearcă să se opună vehement – îmi vine în minte un citat sugestiv din serial „I am the master of my fate, I am the captain of my soul.” Fiecare personaj este dezvoltat în întregime și trece prin frământări interioare care sunt descrise amănunțit de către creatorul serialului sau care ies la iveală din interacțiunile cu ceilalți.

Lucas Scott se simte un intrus la liceul din Tree Hill, suferind de un complex de inferioritate atât datorită faptului că nu este recunoscut de către Dan Scott, dar și pentru că fratele său, Nathan Scott, este împreună cu fata pe care el a iubit-o dintotdeauna. Fiind căpitanul echipei de basket, Nathan ar putea fi cu orice fată, dar faptul că o alege chiar pe Peyton, și nu o tratează pe aceasta cum ar merita, naște o luptă în sufletul lui Lucas, o nevoie de a rivaliza cu acesta, pentru a-i demonstra că este la fel de bun ca și el – un jucător la fel de bun pe teren și poate o persoană mai bună cu Peyton decât ar putea fi el vreodată.

Nathan Scott pare mereu sigur pe el și arogant, dar în sinea lui este supus unei presiuni foarte mari din partea tatălui, Dan Scott, fost jucător de basket care dorește cumva să-și continue visul pierdut prin persoana fiului. Antrenamentele la care îl supune sunt foarte dure, atât de dure încât tânărul Nathan este împins la un moment dat să ia niște pastile care să-i îmbunătățească performanța, ajungând la spital.

Cea care reușește să-l salveze pe Nathan, să-l ajute să treacă mai ușor peste conflictele din familie, este Hayley James, cea mai bună prietenă a lui Lucas. Ea devine meditatoarea lui după ce Nathan îi cere insistent acest lucru (având note foarte mici, era în pericol să-și piardă locul în echipă). La început reticentă, Hayley acceptă în cele din urmă să-l ajute, deși intuiește conflictul care se va isca  între ea și Lucas din această cauză. Între cei doi se naște o frumoasă poveste de dragoste care a impresionat întreaga audiență ca una dintre cele mai sincere, mai pure și mai durabile relații televizate, nu atât datorită faptului că cei doi s-au găsit unul pe altul, desi sunt atât de diferiți, ci mai ales pentru că sunt mereu alături unul de altul și reușesc să treacă peste momentele dificile, chiar și atunci când nimeni nu le-ar fi dat nicio șansă – plecarea lui Hayley în turneu în sezonul 2 împreună cu Chris Keller, sau dispariția lui Nathan din sezonul 9.

Peyton Sawyer este personajul meu preferat din serial, așa că voi acorda o atenție sporită poveștii ei. Pe mine m-a impresionat cel mai mult parcursul ei, și poate că veți fi de aceeași părere după ce veți viziona serialul. Peyton poate părea la început prototipul majoretei fițoase care îl ia peste picior pe Lucas și pe toți ceilalți, în afară de Brooke, cea mai bună prietenă a ei. În primele episoade, fanii au votat personajul ei ca fiind „dezagreabil” tocmai din această cauză. Adevărul este că, după Dan Scott, în opinia mea, Peyton are cea mai spectaculoasă, motivantă si inspirațională poveste. Orfană de mamă (mama ei a murit într-un accident de mașină), cu un tată absent care lucrează în alt oraș, Peyton se simte singură și ar avea nevoie de afecțiune poate cel mai mult, dar îi respinge pe cei din jur,  invocând un motiv simplu: „People Always Leave” („Oamenii pleacă mereu”). Obișnuită să fie mereu părăsită de cei la care ține, ea ajunge la concluzia că nu trebuie să se atașeze de cei din jur ca să o doară mai puțin atunci când ei decid inevitabil să plece.

Filozofia ei de viață este din păcate confirmată de multe persoane – mama ei, care se dovedește a fi mama adoptivă – este răpită abrupt din viața ei de un accident de mașină, mama ei biologică moare de cancer, tatăl ei biologic este un alcoolic care nu vrea să aibă de-a face cu ea, Jake, un băiat de care se îndrăgostește, este forțat să părăsească orașul, iar în mod simbolic, chiar și Lucas și Brooke o părăsesc în momentele în care avea cea mai mare nevoie de ei – când are probleme cu drogurile sau se simte singură. Evoluția ei pe parcursul celor 6 sezoane (din păcate, atât ea cât și Lucas nu vor mai fi prezenți după primele 6 sezoane, ci vor fi înlocuiți în serial de alte personaje) este cea mai impresionantă din punctul meu de vedere, pentru simplul fapt că nu oricine ar fi putut răzbi și s-ar fi putut ridica dacă s-ar fi confruntat cu toate lucrurile prin care a trecut ea – ceea ce o face un personaj curajos, puternic și demn de admirație. Ea cucerește auditoriul mai ales prin faptul că nu renunță.

Brooke Davis este cea mai bună prietenă a lui Peyton și, ca și aceasta, este privită la început ca un personaj dezagreabil, prin faptul că flirtează mereu cu toți băieții, este o petrecăreață și o persoană superficială. La început este ușor să credem că nu are adâncime umană sau caracter ca și personaj, dar această credință este încetul cu încetul demontată pe parcursul desfășurării acțiunii. Ca și Peyton, Brooke suferă din motive similare – părinții ei sunt foarte bogați dar mereu absenți, îi dau cardul de credit ca și substitut al timpului lor prețios, nu se interesează de soarta ei, o neglijează. Relația cu mama ei, în special, este foarte tensionată, și va fi analizată mai pe larg începând cu sezonul 5. Prietenia dintre Brooke și Peyton impresionează de asemenea, pentru că reușește să învingă orice obstacole – cele două devin la un moment dat rivale pentru inima lui Lucas, dar își și reproșează una alteia că nu au fost alături una de cealaltă atunci când treceau prin greutăți.

Dan Scott este antagonistul serialului și cel mai complex prototip uman. Auditoriul nu înțelege niciodată pe deplin motivațiile din spatele acțiunilor adesea iraționale și întunecate ale acestuia. Creatorul serialului stârnește în mod intenționat un conflict în sufletul privitorului, înduioșat în momentele în care Dan plânge, regretă si încearcă să-și spele păcatele, și în momentele în care acesta dovedește grijă paternă față de Nathan, dar și contrariat și indignat atunci când orgoliul și dușmănia lui Scott îl împing la gesturi inumane, necugetate. Personajul este reabilitat și iertat în cele din urmă de toți cei cărora le-a pricinuit suferință în sezonul 9, când Dan Scott renunță la propria viață pentru a o salva pe cea a lui Nathan.

În cele 9 sezoane ale serialului „One Tree Hill” sunt antrenate foarte multe personaje, răsturnările de situație sunt prezente la tot pasul, și putem desprinde lecții de viață prețioase de pe urma greșelilor sau deciziilor luate de personaje, adeseori în situații limită. „One Tree Hill” nu este serialul generic pentru adolescenți, fără substanță sau profunzime, ci o poveste impresionantă care surprinde pulsul vieții reale și al conflictelor reale pe care poate cu toții le-am simțit la vârsta tumultoasă a adolescenței, și chiar la maturitate. Deși sunt prezente și anumite clișee legate de acțiune, creația lui Schwahn reușește totuși să  se dezică de marile gafe ale altor reprezentanți ai genului „teenage drama”, mai ales prin individualizarea personajelor – prin prezentarea amănunțită a conflictelor interioare și exterioare, și analiza impactului mediului familiei și social asupra psihologiei personajelor. El surprinde filozofii de viață, trăiri lăuntrice, relații complexe, și crează nu doar anumite tipuri umane, ci caractere puternice care reușesc să învingă adversitățile vieții. Recomand acest serial indiferent de vârstă. Aveți foarte multe lucruri de învățat din el, fie că sunteți adolescenți, fie că vă trăiți maturitatea și priviți cu nostalgie zilele în care erați în liceu.

Închei printr-un citat care rezumă perfect esența serialului: „Tree Hill is just a place somewhere in the world. Maybe it’s a lot like your world, maybe it’s nothing like it. But if you look closer, you might see someone like you. Someone trying to find their way. Someone trying to find their place. Someone trying to find their self. Sometimes it seems like you are the only one in the world who’s struggling, who’s frustrated, unsatisfied, barely getting by. But that feeling’s a lie. And if you just hold on, just find the courage to face it all for another day, someone or something will find you and make it all okay. Because we all need a little help sometimes – someone to help us hear the music in their world, to remind us that it won’t always be this way. That someone is out there. And that someone will find you. ”

 

Anunțuri

Bună, dragă cititorule. Astăzi vreau să vorbim puțin despre online. Recent am participat la un eveniment organizat de un ONG din care fac parte despre PR-ul în online și în offline. Mă așteptam, ca toți cei prezenți, să aflu diferențele fundamentale, anumite aspecte pe care nu aveam cum să le cunosc pentru că sunt o simplă studentă, și doream să capăt un”insight” valoros de la cei avizați (să nu mă înjurați pentru folosirea romglezei, chiar nu îmi venea echivalentul perfect în română), poate la o discuție generală, interactivă cu un public omogen, care are diverse puncte de vedere sau experiențe legate de minunatul domeniu al relațiilor publice, spre care mulți dintre noi doresc să se îndrepte.

În schimb, rezultatul a fost dezamăgitor pentru toți cei prezenți. Invitații noștri sau speakerii care trebuiau să întrețină discuția sunt bloggeri destul de cunoscuți din spațiul online, nu am de gând să le dau numele pentru că ar fi de prisos. Nu vreau să transform postarea asta într-o „hatereală”, să fiu și eu pe trend cu cuvântul ăsta, deși atitudinea lor ar cere un asemenea răspuns  din partea mea și a tuturor celor prezenți care ne-am pierdut timpul și am fost pe deasupra și luați peste picior în mod mai mult sau mai puțin subtil. Maeștri în arta pamfletului sau ce?

Vreau doar să vă vorbesc despre mirajul online-ului. Dragii mei, dacă urmăriți un blogger ahtiat după vizite care își crește „cota” pe piață făcând mișto de toți sub masca pamfletului sau a râsului, pe care îl urmăreați poate cu drag, nu vă așteptați ca realitatea să fie diferită. Va face caterincă și atunci, și poate subiectul veți fi chiar voi.

Iar dacă admirați un alt blogger pentru franchețea cu care se exprimă, nu vă așteptați ca în realitate să nu profite de ocazie și să împroaște cu noroi în toți ceilalți din online care nu au integritate și, culmea, să povestească  în aceeași seară ceva irelevant despre viața personală care demonstrează contrariul, și anume, că el însuși este o persoană lipsită de moralitate sau integritate. Vorba englezului – practice what you preach.

Nimeni din online nu este sfânt sau are o reputație nepătată, deși poate reputație este prea mult spus – mai curând imagine. În online nu exiști, ești doar un nume care „întreține” comunitatea prin diverse postări, care creează vâlvă și controversă, iar omul de rând vrea să dea click din curiozitate. E în natura umană. Dacă ai 8000 unici pe zi, nu ești vedetă, nu îți crește cota, nu ai o anumită valoare. Notorietatea nu este valoare. Iar să capeți notorietate e poate cel mai simplu lucru în online – vezi exemplul piticu.ro și câte altele mai există. Controversa se crează ușor, publicul se atrage ușor, dar îl păstrezi pe termen lung dacă ai ceva efectiv de spus – în afară de caterincă, de bârfă, de mijloace imorale prin care să te promovezi.

În funcție de imaginea ta din online atragi publicul ahtiat după asemenea conținut. Să nu credeți că omul din online este atât de diferit de cel din offline. Unii nici nu realizează trecerea, nu realizează că se află în fața unui public real de această dată, cu care trebuie să interacționeze, și recurg în schimb la mișto-uri de baltă și iau peste picior masa aceea de inculți care a venit să-i asculte, sperând să învețe ceva. Aroganța provenită din mirajul online-ului este greu vindecabilă și hrănește o supraestimare de sine.

Spațiul virtual este o iluzie. Nu vă hrăniți cu ea până în punctul în care nu mai distingeți linia fină care o desparte de viața reală. Nu deveniți „troll-ul” care înjură pe toată lumea în online și în afara lui. Nu asumați o identitate falsă pentru a fi plăcuți. Puteți deveni acea iluzie voi înșivă.

Bună dimineața. E 1 martie, ora 12:29, dar, pentru mine, acum e încă dimineață. Din nou am adormit foarte târziu, dar nu asta este important, important este ce am simțit când m-am trezit. Parcă mi s-a ridicat un văl întunecat de pe ochi și am putut să văd din nou lucrurile limpede. Am avut parte de o claritate pe care o căutasem îndelung, fără niciun rezultat.Nu știu dacă are legătură cu vremea, cu primăvara care tocmai a sosit, sau cu mine însămi, dar în dimineața aceasta pur și simplu am realizat.

Am realizat că nu m-am mai bucurat de lucrurile mici de o veșnicie, lucruri la care eram atentă în alte zile, pe care le observam în întreaga lor sferă, le contemplam nostalgic și le descopeream frumusețea ascunsă, inaccesibilă la prima vedere. Am realizat că am lăsat în schimb fleacuri și oameni neînsemnați să-mi zguduie întreaga lume, le-am permis să ajungă la mine, deși am jurat în repetate rânduri că zidul pe care l-am construit nu va putea fi doborât decât de cine voi decide eu. Dar nu a fost așa. Pe neașteptate au pătruns înăuntru oameni care nu știau ce să facă, odată ajunși acolo, decât să semene suferință. Am realizat că am pus prea mult efort într-o facultate, într-un sistem universitar șubred, lipsit de reguli ale bunului simț, de organizare și integritate, că am făcut o greșeală colosală pentru că mi-a păsat, iar sistemului nu-i pasă și nu o să-i pese niciodată. El nu se va schimba niciodată pentru mine, eu de ce să mă schimb pentru el? Am realizat că am lăsat toate sursele de stres din viața mea să mă secătuiască de puteri fără să mai las loc de un zâmbet, un cuvânt frumos adresat cuiva care poate chiar merita, intr-o zi. Dar eu am ales să fiu orbită de propriile gânduri și să apar în fața celor care meritau mai mult din partea mea ca o persoană pe care nu o recunosc. Nu sunt așa, acum văd asta. Dar atunci..sincer, cred că nici nu mai știam cine sunt.

Am realizat că devenisem o persoană insuportabilă pentru mine însămi și pentru cei din jur, mereu tristă, mereu preocupată. Am realizat că ceea ce sperasem că va aduce anul 2015 nu părea deloc aproape, după primele luni. Dar poate că cea mai importantă realizare pe care am avut-o a fost faptul că mă schimbasem în rău. Atunci când nu te mai poți bucura de ceea ce odinioară îți aducea o pace interioară și o împlinire mai presus de trup, poate mai presus de tine însuți, înseamnă că te-ai schimbat, și nu în bine. Înseamnă că trebuie să pui pauză și să-ți analizezi propriile trăiri. Pentru că greșești. Greșești foarte mult când te detașezi chiar de motivul pentru care în alte zile zâmbeai.

Dacă poți regăsi acea stare, te poți regăsi pe tine. Eu am regăsit acel lucru aseară, și parcă toate aceste săptămâni pline de incercari, dezamăgiri și lacrimi nici n-au mai contat, pentru moment.  Pentru mine, răspunsul este muzica. Pentru voi poate că este altceva. Sincer, nici nu contează ce e, atât timp cât vă ajută să va regăsiți. Orice om are nevoie să se regăsească. Ne simțim pierduți mult prea des, ne este atât de greu să ne găsim locul pentru că, de multe ori, nu avem parte nici măcar de răgazul de a reflecta și a realiza cât de rău ne simțim. Nu avem timp nici măcar să ne gândim la soluții. Suntem prinși într-un cerc vicios, fără a realiza cât devenim de fragili pe dinăuntru.

Jucăm frumos pe scena lumii, avem performanțe impresionante, ajungem să nu mai facem distincția între rolul pe care trebuie să-l avem, și rolul atribuit de instanțe din afară. Iar asta ne face să ne punem la îndoială identitatea. Atunci trebuie să intervină acel lucru, poate chiar acea persoană care ne-o redă, care ne aduce un bun valoros pe care nu trebuia să-l pierdem de la început. Iar oricine sau orice reușește să facă asta pentru voi merită atenție, grijă, considerație și recunoștință. Cum spunea și Eminescu „Pe mine mie redă-mă”. Nu avem nevoie cu toții de asta?