Arhivă pentru Aprilie, 2015

De ce fugim de emoții?

Posted: Aprilie 26, 2015 in Personal
Etichete:

Cum mi se întâmplă de obicei, un incident din viața reală mă face să scriu din nou. Dacă nu ar fi aceste mici întâmplări care să-mi trezească subconștientul din starea de amețeală și letargie perpetuă în care se află de aproape un an, blogul meu ar rămâne uitat, pierdut și gol. Dar iată că nu se întâmplă chiar așa. Câteodată se mai trezește, odată cu mine. Câteodată se mai scrie o pagină din povestea mea. Dar ritmul în care se întâmplă asta e lent. Prea lent.

Era o vreme în care puteam scrie fără nicio problemă. Orice îmi trecea prin cap. Orice simțeam. Acum nu mai pot. Aș vrea să pot, dar îmi dau seama abia acum că scrisul nu este doar al meu, este și al vostru. Ceea ce spun vă reprezintă într-o măsură și pe voi. O conversație cu o prietenă m-a făcut să realizez ceva ce nu am vrut să admit niciodată – fug de emoții. Nu vreau să le exprim sau să le împărtășesc cu nimeni. Este convingerea mea că oamenii își vor exprima părerea de rău, dar în secret se vor bucura că suferi. Un fel cinic de a gândi, presupun, dar cât se poate de realist. Viața nu e roz, știm cu toții asta. Dar se pare că și în scris, această frică a mea se face simțită. Pare că postările mele de pe blog sunt sincere și deschise, dar adevărul este ceva mai crud – cuvintele reprezintă doar un sfert din ceea ce aș dori de fapt să transmit. Mai mult nu reușesc. Nu pot. Sau poate că nu vreau.

Fug de propriile emoții până când ele renunță să mă stăpânească de bună voie. Nu vorbesc despre ele. Nu cred că ar înțelege cineva sau i-ar păsa. Așadar, îmi rămâne scrisul. Dar chiar și acolo, după cum a remarcat și prietena mea, pare că îmi este teamă. Exact când ajung la exprimarea celor mai adânci și negative emoții, mă opresc. Poate că o parte din mine simte că dacă aș lăsa personajele din cărțile mele să simtă prea mult, ar deveni slabe. Poate de asta nu le las. Le creez în schimb în imaginea ireală a autocontrolului în orice situație, deși este imposibil. Le creez personalități puternice, de neatins, minimalizez impactul unor evenimente traumatice care ar trebui să le afecteze. Iar astfel, povestea pe care o creez nu pare îndeajuns de credibilă. Oamenii nu vor să citească așa ceva, se pare.

Oare aici pierd, sau câștig în fața cititorului? Oare câți dintre cei care deschid o carte reușesc să citească printre rânduri? Cineva a spus odată că nu contează ce spui, ci cum spui. Eu sunt mai degrabă o persoană de acțiune. Când citesc ceva, vreau să știu CE se întâmplă, nu CE simte cineva când acel lucru se întâmplă. Acela este doar un bonus al unei scriituri de calitate. Dar nu toți sunt de aceeași părere. Mulți citesc strict pentru emoția din spatele cuvintelor. Iar dacă fugi de emoții fără să înțelegi tu însuți de ce și cum să oprești asta, se pare că nu ai nicio șansă ca scriitor. Cititorii vor să simtă lupta și conflictele interioare. „Sânge și disperare”, glumea prietena mea. Asta prinde la public.

Mi-aș dori să am răspunsul la întrebarea din titlu. Dacă l-aș avea, ați fi auzit de mine mai demult. Mi-ați fi vazut pseudonimul pe o carte afișată într-o vitrină, nu în obscuritatea unui document citit în întregime doar de mine.

Bună dimineața. Astăzi vreau să discutăm puțin despre Facebook. Vă anunț de pe acum că această postare va ofensa foarte multe persoane și, sincer, îmi asum orice tip de reacție, pentru că lucrurile astea trebuie spuse. Am mai vorbit despre această rețea de socializare înainte, dar se pare că impactul său asupra noastră a atins un precedent nemaiîntâlnit. Suntem frecvent catalogați drept „Generația Facebook”, dar vreți să știți ce înseamnă de fapt asta?

Nu înseamnă că suntem generația online, care folosește rețele de socializare pentru a înlesni comunicarea și atât. Nicidecum. „Generația Facebook” se referă la cultura like-urilor, la obsesia de selfie-uri, la degradarea comunicării și la cultivarea narcisismului și a aroganței. Vi se pare prea dură formularea? Ei bine, nu este deloc așa. Mi se spune că sunt eu oldschool, antisocială și nu accept tehnologia, ceea ce nu este deloc adevărat. Chiar fac parte din multe comunități virtuale, am cont pe majoritatea rețelelor de socializare și sunt destul de activă. Consider că social media în sine nu prezintă riscuri, ci comportamentul nostru este cel care produce daunele.

Poți folosi Facebook pentru a promova o afacere sau pentru a avea acces într-un anumit grup (ex: dacă vrei sa vinzi un instrument). Dar o mare parte a „Generației Facebook” nu face asta, nu folosește rețeaua de socializare a lui Zuckerberg pentru a îndeplini astfel de scopuri. Unii reprezentanți ai „Generatiei Facebook” au transformat un canal de comunicare eficient într-o glumă ieftină, iar asta își pune amprenta asupra tuturor, primim cu toții eticheta de obsedați de sine, cerșetori de like-uri și de vizualizări.

Am fost șocată când am ieșit cu câteva persoane, și în loc să ne bucurăm de vremea frumoasă și de aerul curat, era mult mai important să imortalizăm momentul, să facem poze pe care să le punem pe această rețea de socializare. De parcă e mai important in ziua de azi să arăți oamenilor că ai ieșit și te-ai distrat, decât să te distrezi efectiv. Dacă nu postezi poze pe Facebook încontinuu, nu exiști. Numărul de like-uri devine un echivalent al valorii. Ai 3 like-uri la o poză? Ești un nimeni. Un alt exemplu vine din păcate din propria mea familie. Știu pe cineva de o vârstă destul de fragedă, cu care este pur și simplu imposibil să interacționezi. La orice ieșire cu familia, trebuie să facă poze, sau să stea pe Facebook. Nu se bucură de peisaj, nu discută cu cei din jur, ci constant face poze, le modifică într-un program să pară mai „șmechere” iar apoi le uploadează și așteaptă, cu sufletul la gură (NU este o exagerare), să vadă câte aprecieri acumulează.

Unde vreau să ajung cu aceste exemple? Dragii mei, este foarte grav să ajungi să-ți măsori valoarea personală în câteva click-uri date de anonimi. Este foarte grav să ai nevoia obsesivă de a-ți face poze sau a te filma în diverse ipostaze. Una este să faci câteva poze la o ocazie anume, alta e să faci peste 50 poze într-o zi, în loc să discuți cu cei de lângă tine. Dacă aceste tendințe apar de mic, având în vedere avansul tehnologiei, ești foarte greu recuperabil ca persoană (din nou, NU este o exagerare).

Scopul principal al rețelelor de socializare este să faciliteze comunicarea la distanță. Acesta este motivul pentru care au înlocuit telefoanele sau alte mijloace de comunicare. Nu este nimic în neregulă cu asta, este un progres firesc, datorită căruia salvăm timp prețios pentru alte activități. Dar dacă nu reușești să faci distincția dintre acea lume și viață reală, ești pierdut ca om. Întregul tău univers va fi acolo, într-un spațiu virtual care în mintea ta îți oferă atenție, validare personală, grijă și apreciere. Pune-ți o întrebare simplă – dacă mâine mi-ar șterge cineva contul de Facebook, cum m-aș simți?

Răspunsul meu este că m-aș simți aiurea maxim o zi, pentru că aș pierde câteva persoane care îmi apreciau blog-ul și la care nu va mai ajunge conținutul meu. În ceea ce privește pagina mea personală, nu m-ar afecta foarte mult, pentru că majoritatea prietenilor mei de pe Facebook sunt persoane pe care le cunosc în realitate iar cu restul pot intra ușor în contact prin intermediul altor oameni, dacă este nevoie.

Dependența de Facebook este o problemă reală a generației noastre pe care nimeni nu pare că este dispus să o recunoască. Vorbim despre dependența de alcool, tutun, droguri, dar nimeni nu ia în considerare efectele dezastruoase pe care le poate avea utilizarea incorectă a unei platforme de socializare altminteri inofensivă, chiar inovativă și eficientă. Atitudinea noastră și felul în care ne raportăm la ea determină impactul pe termen lung.

Faptul că această formulare „Generația Facebook” ne include pe toți nu este un compliment. Nu este nici măcar o insultă. Este un semnal de alarmă pentru a ne remedia comportamentul și a-i ajuta pe cei care deja sunt dependenți. Este foarte ușor să-i luăm în derâdere, dar în lipsa unei instruiri din partea părinților sau a societății, poți cădea cu ușurință în extreme. Poate dacă aceste lucruri ar fi luate în serios și explicate corespunzător maselor – în principal tinerilor – am ajunge să rezolvăm o problemă gravă, definitorie a lumii moderne și a societății informaționale în care trăim. Poate atunci am putea purta această etichetă atribuită fără voia noastră, „Generația Facebook” și să ne mândrim cu ea, să-i aducem o altă însemnătate, și anume generația tinerilor întreprinzători și inovativi, care a revoluționat mijloacele de comunicare pentru a realiza ceva mai presus de propria persoană și de ecranul smartphone-ului.

Fără cuvinte?

Posted: Aprilie 11, 2015 in Personal
Etichete:

Sunt multe situații în viață în care rămânem fără cuvinte, în care nu putem găsi nicio replică potrivită cu care să răspundem, in care ni se pare că orice am spune nu este de ajuns. Se întâmplă foarte des să fim surprinși plăcut de cineva – caz în care nu ne putem exprima pe moment datorită unui sentiment de recunoștință și chiar perplexitate, mai ales dacă nu ne așteptam la un gest prietenos sau la un cadou costisitor. La polul opus, putem rămâne fără cuvinte atunci când suntem dezamăgiți sau indignați, emoții care de multe ori nu au nevoie de cuvinte pentru a fi exprimate, poate doar de o privire dezaprobatoare care maschează suferința tacită.

Îmi aduc aminte că prima mea postare a făcut referire (mai mult sau mai puțin serios) la popularitatea blogger-ului Radu F. Constantinescu, personaj foarte citit de către public atunci când mi-am creat eu acest mic spațiu în online. Care este relevanța numelui său în această postare? Ei bine, tagline-ul blogului său este „Never out of words”, ceea ce se leagă oarecum de subiectul de astăzi. Mi-a rămas întipărită in minte această sintagmă și aș vrea să o discut puțin cu voi.

Cred că frica cea mai mare a unui scriitor amator este de a-și pierde „glasul”, a nu mai avea efectiv nimic de spus, a rămâne fără cuvinte, fără modalitatea de expresie care l-a caracterizat, poate chiar consacrat. Pentru un scriitor, a rămâne fără cuvinte înseamnă a-și pierde identitatea, a-și pierde menirea pe care o consideră atribuită de către destin,  o simte în întreaga ființă ca o misiune proprie doar lui în viață. Scriitorul simte că i se derogă o sarcină divină pe care trebuie să o îndeplinească, iar dacă nu reușește, se simte neputincios si lipsit de control asupra propriului sine. În scris, nu există un alt inamic pentru artist decât el însuși. Mulți scriitori suferă de acel blocaj arhicunoscut, numit și lipsa de inspirație, dar oare care este momentul in care se acutizează lipsa de inspirație și se instaurează panica, acea panică de a nu mai putea transmite si cum il poti identifica?

E ușor să spui că suferi de lipsă de inspirație, doar se întâmplă oricui. Dar dacă nu ai mai scris de mai bine de jumătate de an un cuvânt în cărțile pe care le-ai început cu atâta entuziasm când erai mai naiv și mai lipsit de experiență, și nu te gândeai la reacția nimănui, oare este acela momentul în care trebuie să te declari învins? Cum reușești să o iei de la capăt, să te conectezi cu acele emoții îngropate în cuvinte scrise, dar uitate, și să continui să-ți spui povestea?

Un scriitor evoluează continuu. Poate de aceea opera lui rămâne adeseori neterminată. Poate doar atât a avut de spus. Iar continuarea vă aparține vouă.