Archive for the ‘Comentariul Zilei’ Category

Bună dimineața. Astăzi vreau să discutăm puțin despre Facebook. Vă anunț de pe acum că această postare va ofensa foarte multe persoane și, sincer, îmi asum orice tip de reacție, pentru că lucrurile astea trebuie spuse. Am mai vorbit despre această rețea de socializare înainte, dar se pare că impactul său asupra noastră a atins un precedent nemaiîntâlnit. Suntem frecvent catalogați drept „Generația Facebook”, dar vreți să știți ce înseamnă de fapt asta?

Nu înseamnă că suntem generația online, care folosește rețele de socializare pentru a înlesni comunicarea și atât. Nicidecum. „Generația Facebook” se referă la cultura like-urilor, la obsesia de selfie-uri, la degradarea comunicării și la cultivarea narcisismului și a aroganței. Vi se pare prea dură formularea? Ei bine, nu este deloc așa. Mi se spune că sunt eu oldschool, antisocială și nu accept tehnologia, ceea ce nu este deloc adevărat. Chiar fac parte din multe comunități virtuale, am cont pe majoritatea rețelelor de socializare și sunt destul de activă. Consider că social media în sine nu prezintă riscuri, ci comportamentul nostru este cel care produce daunele.

Poți folosi Facebook pentru a promova o afacere sau pentru a avea acces într-un anumit grup (ex: dacă vrei sa vinzi un instrument). Dar o mare parte a „Generației Facebook” nu face asta, nu folosește rețeaua de socializare a lui Zuckerberg pentru a îndeplini astfel de scopuri. Unii reprezentanți ai „Generatiei Facebook” au transformat un canal de comunicare eficient într-o glumă ieftină, iar asta își pune amprenta asupra tuturor, primim cu toții eticheta de obsedați de sine, cerșetori de like-uri și de vizualizări.

Am fost șocată când am ieșit cu câteva persoane, și în loc să ne bucurăm de vremea frumoasă și de aerul curat, era mult mai important să imortalizăm momentul, să facem poze pe care să le punem pe această rețea de socializare. De parcă e mai important in ziua de azi să arăți oamenilor că ai ieșit și te-ai distrat, decât să te distrezi efectiv. Dacă nu postezi poze pe Facebook încontinuu, nu exiști. Numărul de like-uri devine un echivalent al valorii. Ai 3 like-uri la o poză? Ești un nimeni. Un alt exemplu vine din păcate din propria mea familie. Știu pe cineva de o vârstă destul de fragedă, cu care este pur și simplu imposibil să interacționezi. La orice ieșire cu familia, trebuie să facă poze, sau să stea pe Facebook. Nu se bucură de peisaj, nu discută cu cei din jur, ci constant face poze, le modifică într-un program să pară mai „șmechere” iar apoi le uploadează și așteaptă, cu sufletul la gură (NU este o exagerare), să vadă câte aprecieri acumulează.

Unde vreau să ajung cu aceste exemple? Dragii mei, este foarte grav să ajungi să-ți măsori valoarea personală în câteva click-uri date de anonimi. Este foarte grav să ai nevoia obsesivă de a-ți face poze sau a te filma în diverse ipostaze. Una este să faci câteva poze la o ocazie anume, alta e să faci peste 50 poze într-o zi, în loc să discuți cu cei de lângă tine. Dacă aceste tendințe apar de mic, având în vedere avansul tehnologiei, ești foarte greu recuperabil ca persoană (din nou, NU este o exagerare).

Scopul principal al rețelelor de socializare este să faciliteze comunicarea la distanță. Acesta este motivul pentru care au înlocuit telefoanele sau alte mijloace de comunicare. Nu este nimic în neregulă cu asta, este un progres firesc, datorită căruia salvăm timp prețios pentru alte activități. Dar dacă nu reușești să faci distincția dintre acea lume și viață reală, ești pierdut ca om. Întregul tău univers va fi acolo, într-un spațiu virtual care în mintea ta îți oferă atenție, validare personală, grijă și apreciere. Pune-ți o întrebare simplă – dacă mâine mi-ar șterge cineva contul de Facebook, cum m-aș simți?

Răspunsul meu este că m-aș simți aiurea maxim o zi, pentru că aș pierde câteva persoane care îmi apreciau blog-ul și la care nu va mai ajunge conținutul meu. În ceea ce privește pagina mea personală, nu m-ar afecta foarte mult, pentru că majoritatea prietenilor mei de pe Facebook sunt persoane pe care le cunosc în realitate iar cu restul pot intra ușor în contact prin intermediul altor oameni, dacă este nevoie.

Dependența de Facebook este o problemă reală a generației noastre pe care nimeni nu pare că este dispus să o recunoască. Vorbim despre dependența de alcool, tutun, droguri, dar nimeni nu ia în considerare efectele dezastruoase pe care le poate avea utilizarea incorectă a unei platforme de socializare altminteri inofensivă, chiar inovativă și eficientă. Atitudinea noastră și felul în care ne raportăm la ea determină impactul pe termen lung.

Faptul că această formulare „Generația Facebook” ne include pe toți nu este un compliment. Nu este nici măcar o insultă. Este un semnal de alarmă pentru a ne remedia comportamentul și a-i ajuta pe cei care deja sunt dependenți. Este foarte ușor să-i luăm în derâdere, dar în lipsa unei instruiri din partea părinților sau a societății, poți cădea cu ușurință în extreme. Poate dacă aceste lucruri ar fi luate în serios și explicate corespunzător maselor – în principal tinerilor – am ajunge să rezolvăm o problemă gravă, definitorie a lumii moderne și a societății informaționale în care trăim. Poate atunci am putea purta această etichetă atribuită fără voia noastră, „Generația Facebook” și să ne mândrim cu ea, să-i aducem o altă însemnătate, și anume generația tinerilor întreprinzători și inovativi, care a revoluționat mijloacele de comunicare pentru a realiza ceva mai presus de propria persoană și de ecranul smartphone-ului.

Anunțuri

Bună, dragă cititorule. Astăzi vreau să vorbim puțin despre online. Recent am participat la un eveniment organizat de un ONG din care fac parte despre PR-ul în online și în offline. Mă așteptam, ca toți cei prezenți, să aflu diferențele fundamentale, anumite aspecte pe care nu aveam cum să le cunosc pentru că sunt o simplă studentă, și doream să capăt un”insight” valoros de la cei avizați (să nu mă înjurați pentru folosirea romglezei, chiar nu îmi venea echivalentul perfect în română), poate la o discuție generală, interactivă cu un public omogen, care are diverse puncte de vedere sau experiențe legate de minunatul domeniu al relațiilor publice, spre care mulți dintre noi doresc să se îndrepte.

În schimb, rezultatul a fost dezamăgitor pentru toți cei prezenți. Invitații noștri sau speakerii care trebuiau să întrețină discuția sunt bloggeri destul de cunoscuți din spațiul online, nu am de gând să le dau numele pentru că ar fi de prisos. Nu vreau să transform postarea asta într-o „hatereală”, să fiu și eu pe trend cu cuvântul ăsta, deși atitudinea lor ar cere un asemenea răspuns  din partea mea și a tuturor celor prezenți care ne-am pierdut timpul și am fost pe deasupra și luați peste picior în mod mai mult sau mai puțin subtil. Maeștri în arta pamfletului sau ce?

Vreau doar să vă vorbesc despre mirajul online-ului. Dragii mei, dacă urmăriți un blogger ahtiat după vizite care își crește „cota” pe piață făcând mișto de toți sub masca pamfletului sau a râsului, pe care îl urmăreați poate cu drag, nu vă așteptați ca realitatea să fie diferită. Va face caterincă și atunci, și poate subiectul veți fi chiar voi.

Iar dacă admirați un alt blogger pentru franchețea cu care se exprimă, nu vă așteptați ca în realitate să nu profite de ocazie și să împroaște cu noroi în toți ceilalți din online care nu au integritate și, culmea, să povestească  în aceeași seară ceva irelevant despre viața personală care demonstrează contrariul, și anume, că el însuși este o persoană lipsită de moralitate sau integritate. Vorba englezului – practice what you preach.

Nimeni din online nu este sfânt sau are o reputație nepătată, deși poate reputație este prea mult spus – mai curând imagine. În online nu exiști, ești doar un nume care „întreține” comunitatea prin diverse postări, care creează vâlvă și controversă, iar omul de rând vrea să dea click din curiozitate. E în natura umană. Dacă ai 8000 unici pe zi, nu ești vedetă, nu îți crește cota, nu ai o anumită valoare. Notorietatea nu este valoare. Iar să capeți notorietate e poate cel mai simplu lucru în online – vezi exemplul piticu.ro și câte altele mai există. Controversa se crează ușor, publicul se atrage ușor, dar îl păstrezi pe termen lung dacă ai ceva efectiv de spus – în afară de caterincă, de bârfă, de mijloace imorale prin care să te promovezi.

În funcție de imaginea ta din online atragi publicul ahtiat după asemenea conținut. Să nu credeți că omul din online este atât de diferit de cel din offline. Unii nici nu realizează trecerea, nu realizează că se află în fața unui public real de această dată, cu care trebuie să interacționeze, și recurg în schimb la mișto-uri de baltă și iau peste picior masa aceea de inculți care a venit să-i asculte, sperând să învețe ceva. Aroganța provenită din mirajul online-ului este greu vindecabilă și hrănește o supraestimare de sine.

Spațiul virtual este o iluzie. Nu vă hrăniți cu ea până în punctul în care nu mai distingeți linia fină care o desparte de viața reală. Nu deveniți „troll-ul” care înjură pe toată lumea în online și în afara lui. Nu asumați o identitate falsă pentru a fi plăcuți. Puteți deveni acea iluzie voi înșivă.

Am revenit cu un articol de interes general, zic eu. Majoritatea bloggerilor sau a oamenilor pasionați de scris sunt familiarizați cu termenul de „freelancer” și cu ce implică activitatea de freelancing. Pentru cei care nu cunosc termenul, o traducere de la domnul Google sună cam așa:

„Freelancer” – a person who works as a writer, designer, performer, or the like, selling work or services by the hour, day, job, etc., rather than working on a regular salary basis for one employer.

Cu alte cuvinte, un freelancer este un liber-profesionist, care preferă să-și facă singur programul și să decidă cui și cum își oferă serviciile, putând să o facă simultan pentru mai multe firme. Eu o să mă refer în principal la scriitori, la freelancerii care se ocupă de partea de conținut online pentru diverse firme, publicații, etc.

În afară, această activitate este foarte profitabilă, are o remunerație deosebit de satisfăcătoare, pentru că firmele respectabile pun preț pe administrarea site-urilor și sunt dispuși să plătească sume mari pentru conținut de calitate. Nu ești văzut ca un ratat care nu se poate angaja ca ceilalți, într-un birou sau „cubicle”, nu ești văzut ca  „the one who can’t get a 9 to 5”, cum ar zice englezul, ci din contră.

Avantajele acestei activități sunt multiple. În primul rând, stabilești de comun acord cu cel pentru care scrii un deadline (sau termen-limită) iar tu poți să trimiți conținutul cu pricina până la acea zi, fără să ți se impună cât să scrii într-o zi. Dacă sunteți ca mine, genul de persoană care lasă tot pe ultima sută de metri, acest fapt nu prea vă avantajează în activitatea de freelancing, decât dacă lucrați mai bine sub presiune. 🙂

În al doilea rând, nu ești legat prin contract cu nimeni decât dacă decizi tu. Cu alte cuvinte, poți încheia colaborarea atunci când consideri tu de cuviință. Mie, de exemplu, mi s-au oferit contracte, dar momentan le-am refuzat, pentru că trebuie să mă concentrez pe studii, și am stabilit de comun acord să colaborăm în continuare cu aceeași seriozitate din ambele părți, dar fără contract pentru că timpul nu-mi permite să fac un astfel de angajament pe termen lung.

Cu toate acestea, putem distinge și anumite capcane la care trebuie să fim atenți dacă ne interesează o astfel de activitate. Vă pot spune din experiență că sunt multe „țepe” și „vrăjeli” prezentate ca proiecte, colaborări sau firme cu acte în regulă, și trebuie să fiți foarte atenți pentru a distinge un proiect serios de unul care urmărește să vă exploateze inteligența pe nimic.log Bani de acasa

Vă recomand în general să stabiliți toate aceste detalii de la început – când și cum se va desfășura activitatea, ce implică ea, termenele limită, modalitatea de plată, etc. Dacă observați că persoana cu pricină se eschivează fix când aduceți vorba de plată, nu vă implicați în așa ceva, pentru că veți avea de pierdut. E nevoie de câteva încercări până găsiți ceea ce vi se potrivește, dar nu renunțați, pentru că veți avea parte și de rezultate în final.

Chiar și așa, trebuie să menționez că în România această activitate nu este încă legitimată, apreciată și răsplătită cum se cuvine, nu are aceeași recunoaștere și amploare ca în afară. De aceea, mulți tineri și editori de conținut (content editor/copywritter) decid să colaboreze direct cu firme din afară, care recrutează freelanceri din toată lumea. Și aceasta este o posibilitate, dar capcanele pot apărea și aici. Părerea mea este că, pe viitor, dacă se mai remediază situația și birocrația din România, va crește apetența pentru antreprenoriat, va crește domeniul publicității și implicit și online-ul. Iar aici intervenim noi, freelancerii, care putem să ne valorificăm potențialul într-un cu totul alt cadru.

Deocamdată, concluzia acestui articol este că se poate face freelancing și în România, dar din păcate, la ora actuală, calitatea este destul de slabă. Se va schimba acest lucru? Rămâne de văzut. Premisele există, este doar nevoie de un efort colectiv și de o schimbare de mentalitate. Activitatea scriitoricească nu este de neglijat, nu este în niciun caz inferioară altui tip de activitate, ci din contră. Și există oameni care văd asta, dacă știi unde să-i cauți. 🙂 Să aveți o duminică placută, dragii mei.

 

Bună dimineața. Aș dori să fac un anunț pentru puținii cititorii care mai trec ocazional pragul blogului meu semi-anonim. M-am hotărât să nu mai scriu advertoriale pentru concursuri/campanii și să nu mai particip la competiții de blogging, de orice tip sau cu orice miză. De ce această decizie? Doresc ca acest blog să reflecte cine sunt, iar eu nu sunt o persoană care dorește să-și transforme blogul într-un spațiu publicitar pe nimic, cum s-ar spune, pentru firme care nu iau în serios persoana, ci doar caută  sute de clickuri de la anonimi pe net, răsplătindu-i în schimb cu un covrig și 3 bomboane.  Făcusem pașii greșiți spre asta, dar mă bucur că am realizat la timp mersul lucrurilor și că nu este direcția potrivită de abordare pentru ceea ce imi doresc eu să realizez cu acest blog si nu numai.

Dragilor, să clarificăm întâi câteva lucruri. Nu am nimic împotriva advertorialelor sau ofertelor de colaborare, ci din contră. Cred că este important să le accepți dacă vrei, asemeni mie, să lucrezi cândva în publicitate. Dar, contează tipul de ofertă pe care îl primești. O firmă serioasă nu o să apeleze în veci pururi la 100 persoane care să pună un link pe blog și să ridice în slăvi produsul. O firmă serioasă o să caute un blogger cu un capital de imagine sau cu un stil cât de cât îngrijit al scriiturii, capabil să facă o recenzie echilibrată a unui produs, și, de asemenea, îl va răsplăti cum se cuvine pe acel blogger. Astfel, rezultatul va fi unul de calitate. Competițiile și campaniile nu fac asta, din contră. Ele adună o grămadă de anonimi care se bat pe un covrig și 3 bomboane.

Am făcut și eu asta la un moment dat, și nu am nicio scuză. Eram neexperimentată în ale blogging-ului și am crezut că aceasta este o modalitate prin care poți căpăta vizibilitate. Ei bine, m-am înșelat. Acea vizibilitate nu durează, este o iluzie. Pentru mine, personal, nu la asta se reduce blogging-ul, la a promova pe altcineva pentru un concurs lunar sau anual, ci la a te promova pe tine, a avea tu în primul rând ceva de spus, un motiv pentru care deschizi în fiecare zi aceeași pagină goală și așterni cuvintele, unul câte unul, lăsând adevărata inspirație să curgă, cea autentică, nu cea forțată în speranța că, poate, poate, câștigi și tu ceva. O ofertă de colaborare serioasă din partea unei firme va pune preț pe timpul și scrisul tău, și îți va respecta stilul și integritatea. Un concurs sau campanie te va exploata pe nimic.

Încă imi doresc să pot lucra în publicitate într-o zi, și este credința mea că se poate și altfel, că acest domeniu poate crește fumos și onest pe viitor prin creativitate, profesionalism și dedicație. Îmi iau libertatea să sper, dar în momentul de față sunt dezamăgită de felul în care unele firme și sponsori care exploatează vădit naivitatea bloggerilor amatori (ca și mine, la un moment dat) înțeleg publicitatea în ziua de azi în România, și implicit activitatea de blogging pe care o văd ca „publicitate gratuită” sau „efort pe nimic”.

Țin să întăresc ideea că nu îi judec pe cei care participă la concursuri sau campanii dacă sunt la inceput, înțeleg perfect motivațiile, am participat și eu la competiții de blogging, campanii, am scris pentru diversi sponsori advertoriale, dar am ajuns la concluzia că, simplu spus, nu se merită și nu mă reprezintă o astfel de activitate. Îi judec în schimb pe cei care și-au construit intreaga imagine în online scriind pe nimic, care ajung la maturitate și fac bani doar din asta, deși cunosc adevărata realitate, pe cei dispuși să promoveze ABSOLUT orice, atât timp cât primesc un covrig și 3 bomboane.

Advertorialele pentru campanii sunt răsplătite slab sau chiar deloc. Iar argumentul suprem care contracarează frecvent remarca aceasta vine din însăși partea scriitorilor, care afirmă cu mândrie că „scriu din plăcere, nu ca să câștige ceva”. Consider acest argument slab, greu de crezut, sau, mai dur spus, o minciună cât casa de mare. Fiecare, într-o măsură mai mică sau mai mare, dacă scrie pentru o campanie sau concurs, scrie pentru o răsplată de ordin material sau măcar pentru ego-ul lui, să-și demonstreze că „se poate”.

În ceea ce privește ego-ul, nu mă pronunț, dar vă asigur că răsplata de ordin material este de cele mai multe ori infimă, jignitoare, sub demnitatea de scriitor amator/blogger/om, cum preferați să o spuneți. O să se lase cu tunete și fulgere la remarca asta, dar îmi asum ceea ce afirm. Mi-aș fi dorit să realizez acest lucru mai devreme, înainte să scriu pe sume care nu mi-au făcut cinste. Din pacăte, nu contează conținutul în blogosfera românească și, implicit, calitatea scriiturii, în măsura în care contează vizibilitatea. Motivele pentru care am ajuns la aceste concluzii sunt diverse, dar prefer să nu le menționez, pentru a nu intra în polemici cu nimeni. Cunosc oameni cu integritate, care scriu advertoriale ca pe niște povești frumoase, și te îndeamnă să vezi mai presus de produs în sine, iar ei reprezintă excepția fericită pentru că pot îmbina creativitatea cu publicitatea, și au succes. Pe ei personal chiar ii admir.

Repet, bloggeri amatori ca și mine cu iluzii plăsmuite în ceea ce privește online-ul, să nu vă imaginați că este floare la ureche să te faci „auzit”. Acum realizez că in acest articol am expus o viziune mult prea optimistă, si naivă acum câteva luni, prilej pentru care îmi cer scuze, dacă v-am îndemnat greșit pe cei care vreți să creșteți frumos și onest în blogosferă. Adevărata realitate este ceva mai crudă și mai urâtă. Sponsorul/firma nu dă doi bani pe tine într-un concurs sau într-o campanie, dar își ia aproape toți banii de pe munca ta.

Vreau să închei prin a menționa că nu doresc prin nicio cale să ofensez pe nimeni prin postarea aceasta, ci doar mi-am expus o simplă părere. Da, îi critic aspru pe cei care scriu pentru campanii și concursuri de ani buni, și nu caută oferte serioase, dar pe cei aflați la început îi înțeleg într-o oarecare măsură. Aș fi ipocrită să ii critic pe aceștia din urmă care prestează o activitate pe care am făcut-o și eu. Însă, trebuie să știi când să te oprești, să pui preț pe munca ta și să aștepți oferte serioase, din partea unor firme dispuse să-ți răsplătească efortul.

Eu voi scrie doar pentru cineva care să-mi respecte munca, pentru că prin această decizie mă respect pe mine însămi, și cu asta cred că am spus totul. După scurtul meu parcurs meu în online am ajuns la aceste concluzii, iar cei care îmi urmăresc blogul știu că spun lucrurilor pe nume. Mereu.

Și pentru că spun lucrurilor pe nume, închei cu o concluzie general-valabilă. Dragii mei, în orice faceți, puneți preț pe voi și pe valoarea voastră. Nu vă vindeți ieftin, nu lăsați pe nimeni să stabilească o sumă fixă, mult inferioară efortului sau potențialului vostru. Meritați mai mult. Cu bine, să aveți o zi frumoasă în continuare.

Salutare, dragi cititori. Nu știu câți dintre voi mi-ați simțit lipsa în blogosferă în ultimele zile, dar m-am întors, pentru scurt timp, să împărtășesc din nou câteva dintre gândurile mele cu voi. Sfânta sesiune nu doar că îți ocupă aproape tot timpul, dar îți și distruge o mare parte din elanul creativ. Când ești epuizat, nu prea îți arde de scris. Suntem studenți și asta ne ocupă tot timpul, spre indignarea scriitoarei amatoare din mine, care ar avea atât de multe de spus, dar rar găsește mijloacele potrivite. Totuși, astăzi am decis să-mi rup din puținul timp liber pe care îl am pentru a vă vorbi despre dreptate, ordine, justiție și corectitudine. Mă refer aici în principal la o dreptate universală, echitabilă, pentru toată lumea, indiferent de sex, vârstă, funcție sau situație materială.

Pentru că, vedeți voi, încă o întâmplare de a cărei penibilitate și ironie dureroasă aș vrea să vă scutesc, mi-a întărit concepția că dreptatea nu este altceva decât un mit. Ea nu există ca un principiu aplicabil in realitate, nici măcar la nivel comunitar, național sau internațional, iar de universal nici nu se pune problema. Există doar dreptatea înfăptuită preferențial, pentru ăl mai șmecher, mai dotat, mai bogat, cum preferați. Totul este o tragedie când ți se întâmplă ție. Nu te doare nedreptatea altcuiva, dacă nu te afectează direct. El poate suferi în tăcere, atât timp cât ție ți s-a făcut dreptate. Tu meriți, iar el nu. Pentru cel care are posibilitatea să te trateze cum meriți sau să te nedreptățească grav, nu contează adevărata însemnătate a cuvântului dreptate, contează doar percepția lui. Aceasta devine unicul adevăr, ratiunea supremă care nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Nedreptatea ta este dreptatea lui, pentru că tu ești mult prea mic să ripostezi, iar el este atât de mare încât poate decide totul, fără a se uita în urmă.

Dreptatea rămâne o noțiune abstractă pe care nimeni nu o poate defini corespunzător, fără loc de interpretări, pentru că fiecare înțelege altceva prin ea, fiecare o trece prin propriul filtru al ratiunii. Astfel, nu cred că ar fi greșit sau prea dur să afirmi că o dreptate universală, adevărată, nu există. Ea nu poate exista în condițiile actuale, pentru că nimeni nu vrea să renunțe la propria concepție, care îl avantajează pe el și acoliții lui. Vrem dreptate, dar doar pentru noi și cine socotim noi că merită. Iar acele criterii sunt inevitabil subiective.

Părerea mea, poate cinică, este că „dreptatea”, în forma ei rudimentară, incompletă si prost înțeleasă din ziua de azi este servită ierarhizat, preferențial, pentru cine are gura mai mare să o pretindă in mod agresiv, să-și impună punctul de vedere, și pentru cine dispune de resursele necesare pentru a-i forța pe ceilalți să îi respecte voința. Iar acele resurse sunt cel mai frecvent banii sau funcția, în virtutea cărora justiția poate fi realizată fără probleme. Până la urmă, nu contează caracterul, când te poți impune și altfel în fața celor mici. Caracterul se schimbă, se modelează și chiar cumpără, dacă nevoia o cere. Justiția, corectitudinea și implicit, dreptatea sunt valori morale aproape utopice. Ele nu există ca principii general valabile ci doar în contexte favorabile unuia sau altuia.

Iar cel care nu are parte de ea nu poate decât să se declare învins a o mia oară, în fața unui sistem bolnav, lipsit de scrupule, și în fața oamenilor care asigură continuitatea sa prin lipsa imparțialității și a echității. Atât am avut de spus.

Îi știm cu toții. Ne bazăm prostește și irațional pe ei, pe cuvintele lor sincere, pe promisiunile lor răsuflate, iar ei, bineînțeles, dau cu bâta în baltă de fiecare dată, cu o excelență demnă de un profesionist în arta vrăjelii și a demagogiei. Oare cât de greu este să te abții măcar să promiți, dacă știi că cererile mele sau ale celorlalți asemeni mie nu sunt în lista ta de priorități? Asta ne-ar scuti pe toți de nervi și frustrări care nu-și au rostul.

Mi-ar plăcea ca măcar o dată omul care trebuie să trimită un mail, sau să răspundă la un telefon care poate influența parcursul viitor in carieră al cuiva a doua zi să facă exact cum a promis sau să anunțe măcar dacă totul se oprește acolo. M-ar scuti atât pe mine, cât și pe el, de deranj inutil. Oamenii ca mine se agață prostește de o oportunitate, își dau silința, și bineînțeles, își pun speranța într-un rezultat favorabil. Iar aici intervine omul neserios pe care îl iubim cu toții – rezultatul depinde doar de el, e liber să se simtă ca un Dumnezeu, având impresia că ești atât de lipsit de demnitate că te vei ruga de el să binevoiască să răspundă. Nu are de făcut decât să-și rupă din timpul său prețios un minut, nu mai mult. Dar, vedeți voi, pentru el, cei ca mine sunt picături într-un pahar cu apă. Irelevante, lipsite de importantă, ușor de uitat undeva într-un colț, naive și numai bune de dus de nas.

Oameni buni, dacă practicați lipsa de seriozitate cu sfințenie, vă rog frumos, măcar anunțați-vă intențiile de la început. Nu-i mai țineți pe fraierii ăștia ca mine cu speranță în suflet în așteptarea unui mare nimic. E dureros, umilitor chiar. Bunul simț nu se cumpără cu bani, chiar dacă oamenii neserioși dispun de atâția încât au impresia că i-ar putea îngenunchea pe alții fără niciun efort. Surpriză – încă mai există cei care pun preț pe demnitatea personală și pe integritate. Dar, pe viitor, dragii mei, vă propun un exercițiu de imaginație. Ce-ar fi să încercați să vă asumați cuvântul dat, dacă îl aveți. Iar dacă nu, mai bine nu-l mai dați. Oricum nu valorează nimic.

Să aveți o duminică frumoasă.

Perfecționismul este adesea perceput ca un defect major, o lacună în caracterul unei persoane, idee cât se poate de greșită, în opinia mea. De ce susțin unii acest lucru? Pentru că există o concepție generală conform căreia oamenii perfecționiști sunt veșnic nemulțumiți, mereu vor mai mult și nu pot accepta atunci când nu merge totul așa cum vor ei. Dar oare această stăruință nu este totuși admirabilă? Într-adevăr, perfectionistul nu este omul compromisurilor. El preferă să dea totul, 100%, sau, în caz contrar, să nu se implice deloc. „Mai bine deloc, decât pe jumătate făcut” pare a fi deviza sa în viață.

Pentru el, este totul sau nimic. Nu are legătură cu banii sau alte beneficii, de orice altă natură. Pentru omul ahtiat după excelență, motivația reală este acel sentiment al împlinirii și al validării personale pe care îl are atunci când duce la bun sfârșit o sarcină, știind in sinea sa că a făcut totul ireproșabil. Pentru el, acesta este cel mai înalt grad al satisfacției de sine – aprecierea din partea celorlalți, recunoașterea potențialului său și a ambiției sale de neînfrânt. El tinde spre perfecțiune, spre ideal în fiecare zi. Deși conștient că nu poate atinge  ceea ce nu îi este permis ca ființă umană supusă limitărilor, el nu se lasă, pentru că, indiferent de circumstanțe, depășește obstacolele cu grație datorită determinării și a unei voințe de nestăvilit. El nu face alegerea de a lupta cu imposibilul, cu irealizabilul în fiecare zi datorită unei naivități sau aroganțe prostești, nu pentru că i-ar plăcea să se amăgească singur, dimpotrivă.  El vrea să știe că a încercat, că a făcut tot ce ține de el, și poate accepta faptul că destinul are mereu ultimul cuvânt de spus.

Perfectionistul are nevoie de acea provocare zilnică. El este într-o cursă continuă cu el însuși, obiectivul fiind acela de a depăși persoana care a fost acum o zi, acum o lună, acum un an. Autodepășirea îi permite să evolueze. Provocările îi conferă cadrul propice de afirmare de care atâta nevoie. Nu vei vedea niciodată perfectionistul renunțând în fața primului eșec sau mulțumindu-se cu o unică încercare și atât. Perfectionistul este un luptător, cu sine însuși și cu limitările lumii. El are doar măsura absolutului. Nu se complace într-o situație și își stabilește singur ierarhia de valori și canoanele la care trebuie să se raporteze.

Dacă toți oamenii de cultură ai lumii ar fi considerat aceste atribute sau tendințe menționate mai sus ca fiind defecte, oare ar mai fi avut motivația să creeze opere inestimabile ca valoare, sau s-ar fi cantonat în existențe mediocre? Perfecțiunea este motorul evoluției, iar dovezile sunt peste tot în jurul nostru – de la monumente arhitecturale spectaculoase, la cea mai pură și armonioasă artă a cuvântului.

În spatele tuturor s-a aflat mai întâi o idee, un concept, iar mai apoi un om îndeajuns de curajos să creadă că poate pune în aplicare orice îi dictează rațiunea sau sentimentele, un om care a avut motivația să lupte cu imposibilul, știind că este o luptă sterilă, inutilă, dar care l-a adus mai aproape de perfecțiune, de atingerea unor culmi ale devenirii personale. Astfel s-au impus persoanele construite pe acest arhetip ca repere remarcabile, modele în viață, lideri pentru noi ceilalți. Așadar, de ce să ne mulțumim cu puțin? De ce să nu țintim mai sus, să ne cantonăm energia spre a realiza lucruri spectaculoase? Pentru că putem. Doar trebuie să credem asta.