Archive for the ‘Personal’ Category

Incă sunt aici

Posted: Iunie 21, 2015 in Personal
Etichete:

A trecut ceva timp de când am reușit să pun două cuvinte pe hârtie. Pare ciudat că blogul pe care l-am creat cu intenția pură de a transmite a devenit locul în care nu mă mai regăsesc. Sau, poate că mă regăsesc, dar nu știu cum să exprim asta. Îmi imaginam acum câteva luni că voi avea ceva relevant de spus întotdeauna, indiferent de subiect. Poate m-am înșelat.

Încă sunt aici, dar parcă nu în totalitate. Admit că de aproape un an nu știu ce se întâmplă cu mine. Probabil sună cam întunecat, dar sincer simt că sunt o umbră a ceea ce am fost. Era mult mai simplu altă dată. Era ușor să fii cine vroiai să fii. Era mult mai frumos să trăiești în naivitate și pură inocență, înainte să vină așteptările, presiunea, întrebările fără răspuns și atâtea împrejurări menite să-ți șteargă personalitatea și creativitatea cu buretele, transformându-te într-un produs al mediului.

Poate am devenit fix persoana pe care am urât-o dintotdeauna – cea care se conformează, prea obosită să mai riposteze, cea care se cufundă într-o stare de acceptare tacită în loc să se revolte când ar fi cazul, cea care pur și simplu acceptă TOT și nu mai pune la îndoială NIMIC. Acum câțiva ani, dacă apărea o astfel de persoană în fața mea, aș fi mustrat-o aspru verbal, i-aș fi spus că nu e în regulă să fii un mic robot ascultător care niciodată nu își urmează propria voință de frica urmărilor, a judecății sau a privirilor disprețuitoare.

Încă sunt aici, dar nu știu ce înseamnă mai exact aici. Fizic, nu am plecat nicăieri, dar mental nu mai sunt în același loc. Și nu îmi doresc decât să mă întorc acasă.

Anunțuri

Îndrăznește.

Posted: Mai 9, 2015 in Personal
Etichete:

În ultima vreme m-am obișnuit să scriu în mijlocul nopții. Mi se pare că noaptea are o vrajă aparte, dă curs inspirației și viselor. Oricât de des aș vrea să postez, de multe ori șterg ce am vrut să spun, și o iau de la capăt. Nici eu nu stiu de ce continui să o fac. În seara asta nu știu sigur ce vreau să transmit, știu doar că trebuie să o fac indiferent de forma sau conținutul mesajului.

E greu la 19 ani. E greu la orice vârstă. Dar cel mai des ai crize de identitate la vârste fragede. În ultima vreme, admit, am simțit că nimic nu mai are însemnătatea sau adevărul de altă dată, nimic nu mai poartă însemnul certitudinii sau siguranței, ceea ce mă sperie mai mult decât m-aș fi așteptat. Acel sentiment al necunoscutului, sentimentul că nu știi pe ce drum să o apuci, dacă să visezi sau să te conformezi cuminte. Se da o bătălie în sufletul meu de ani buni între vocea rațiunii și vocea adevărului interior, a artei. Pentru mine, muzica este unicul lucru ce continuă să aibă sens, deși totul in jur pare că își pierde însemnătatea, că se pierde in umbrele unei lumi dezolante. Muzica e singurul lucru care mă diferențiază și îmi dă un scop. Fără ea, nu mă pot defini. Ea îmi readuce sinele la viață, împreună cu speranța demult uitată, ingropată in dubii si gânduri negre- „Nu vei reuși niciodată, nu ești destul de bună.”

Poate pentru prima dată in ultimul an, lucrurile au luat o intorsatură diferită. Am lăsat speranța să îmi pătrundă un suflet iar atingerea ei caldă mă îmbie. O primesc cu brațele deschise acum, pentru că am presimțirea că mâine o să o pierd. Vreau să îndrăznesc din nou. Vreau să găsesc însemnătatea pe care am pierdut-o, odată cu acest nou început pe care mulți îl numim generic „studenție”. Da, se presupune că este una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții. Pe mine m-a luat pe nepregătite, m-a stors de vlagă și m-a lăsat confuză, nedumerită și obosită, punându-mi întrebări despre viitor, întrebări fără răspuns deocamdată. Nu-mi place să nu dețin controlul. Sunt înspăimântată de ideea de a nu fi cea care controlează mereu orice situație. Mă tem de schimbări și de necunoscut mai mult decât orice.

Dar în seara aceasta, îndrăznesc să-mi doresc, din nou, să ating vise deșarte și culmi nebănuite. Pentru că prietenia unei persoane dragi mie m-a făcut să realizez că încă există magie în lume și coincidențe perfecte, aproape predestinate. În seara asta pun capul pe pernă cu un zâmbet pe buze, și aștept să văd ce-mi va aduce dimineața..

De ce fugim de emoții?

Posted: Aprilie 26, 2015 in Personal
Etichete:

Cum mi se întâmplă de obicei, un incident din viața reală mă face să scriu din nou. Dacă nu ar fi aceste mici întâmplări care să-mi trezească subconștientul din starea de amețeală și letargie perpetuă în care se află de aproape un an, blogul meu ar rămâne uitat, pierdut și gol. Dar iată că nu se întâmplă chiar așa. Câteodată se mai trezește, odată cu mine. Câteodată se mai scrie o pagină din povestea mea. Dar ritmul în care se întâmplă asta e lent. Prea lent.

Era o vreme în care puteam scrie fără nicio problemă. Orice îmi trecea prin cap. Orice simțeam. Acum nu mai pot. Aș vrea să pot, dar îmi dau seama abia acum că scrisul nu este doar al meu, este și al vostru. Ceea ce spun vă reprezintă într-o măsură și pe voi. O conversație cu o prietenă m-a făcut să realizez ceva ce nu am vrut să admit niciodată – fug de emoții. Nu vreau să le exprim sau să le împărtășesc cu nimeni. Este convingerea mea că oamenii își vor exprima părerea de rău, dar în secret se vor bucura că suferi. Un fel cinic de a gândi, presupun, dar cât se poate de realist. Viața nu e roz, știm cu toții asta. Dar se pare că și în scris, această frică a mea se face simțită. Pare că postările mele de pe blog sunt sincere și deschise, dar adevărul este ceva mai crud – cuvintele reprezintă doar un sfert din ceea ce aș dori de fapt să transmit. Mai mult nu reușesc. Nu pot. Sau poate că nu vreau.

Fug de propriile emoții până când ele renunță să mă stăpânească de bună voie. Nu vorbesc despre ele. Nu cred că ar înțelege cineva sau i-ar păsa. Așadar, îmi rămâne scrisul. Dar chiar și acolo, după cum a remarcat și prietena mea, pare că îmi este teamă. Exact când ajung la exprimarea celor mai adânci și negative emoții, mă opresc. Poate că o parte din mine simte că dacă aș lăsa personajele din cărțile mele să simtă prea mult, ar deveni slabe. Poate de asta nu le las. Le creez în schimb în imaginea ireală a autocontrolului în orice situație, deși este imposibil. Le creez personalități puternice, de neatins, minimalizez impactul unor evenimente traumatice care ar trebui să le afecteze. Iar astfel, povestea pe care o creez nu pare îndeajuns de credibilă. Oamenii nu vor să citească așa ceva, se pare.

Oare aici pierd, sau câștig în fața cititorului? Oare câți dintre cei care deschid o carte reușesc să citească printre rânduri? Cineva a spus odată că nu contează ce spui, ci cum spui. Eu sunt mai degrabă o persoană de acțiune. Când citesc ceva, vreau să știu CE se întâmplă, nu CE simte cineva când acel lucru se întâmplă. Acela este doar un bonus al unei scriituri de calitate. Dar nu toți sunt de aceeași părere. Mulți citesc strict pentru emoția din spatele cuvintelor. Iar dacă fugi de emoții fără să înțelegi tu însuți de ce și cum să oprești asta, se pare că nu ai nicio șansă ca scriitor. Cititorii vor să simtă lupta și conflictele interioare. „Sânge și disperare”, glumea prietena mea. Asta prinde la public.

Mi-aș dori să am răspunsul la întrebarea din titlu. Dacă l-aș avea, ați fi auzit de mine mai demult. Mi-ați fi vazut pseudonimul pe o carte afișată într-o vitrină, nu în obscuritatea unui document citit în întregime doar de mine.

Fără cuvinte?

Posted: Aprilie 11, 2015 in Personal
Etichete:

Sunt multe situații în viață în care rămânem fără cuvinte, în care nu putem găsi nicio replică potrivită cu care să răspundem, in care ni se pare că orice am spune nu este de ajuns. Se întâmplă foarte des să fim surprinși plăcut de cineva – caz în care nu ne putem exprima pe moment datorită unui sentiment de recunoștință și chiar perplexitate, mai ales dacă nu ne așteptam la un gest prietenos sau la un cadou costisitor. La polul opus, putem rămâne fără cuvinte atunci când suntem dezamăgiți sau indignați, emoții care de multe ori nu au nevoie de cuvinte pentru a fi exprimate, poate doar de o privire dezaprobatoare care maschează suferința tacită.

Îmi aduc aminte că prima mea postare a făcut referire (mai mult sau mai puțin serios) la popularitatea blogger-ului Radu F. Constantinescu, personaj foarte citit de către public atunci când mi-am creat eu acest mic spațiu în online. Care este relevanța numelui său în această postare? Ei bine, tagline-ul blogului său este „Never out of words”, ceea ce se leagă oarecum de subiectul de astăzi. Mi-a rămas întipărită in minte această sintagmă și aș vrea să o discut puțin cu voi.

Cred că frica cea mai mare a unui scriitor amator este de a-și pierde „glasul”, a nu mai avea efectiv nimic de spus, a rămâne fără cuvinte, fără modalitatea de expresie care l-a caracterizat, poate chiar consacrat. Pentru un scriitor, a rămâne fără cuvinte înseamnă a-și pierde identitatea, a-și pierde menirea pe care o consideră atribuită de către destin,  o simte în întreaga ființă ca o misiune proprie doar lui în viață. Scriitorul simte că i se derogă o sarcină divină pe care trebuie să o îndeplinească, iar dacă nu reușește, se simte neputincios si lipsit de control asupra propriului sine. În scris, nu există un alt inamic pentru artist decât el însuși. Mulți scriitori suferă de acel blocaj arhicunoscut, numit și lipsa de inspirație, dar oare care este momentul in care se acutizează lipsa de inspirație și se instaurează panica, acea panică de a nu mai putea transmite si cum il poti identifica?

E ușor să spui că suferi de lipsă de inspirație, doar se întâmplă oricui. Dar dacă nu ai mai scris de mai bine de jumătate de an un cuvânt în cărțile pe care le-ai început cu atâta entuziasm când erai mai naiv și mai lipsit de experiență, și nu te gândeai la reacția nimănui, oare este acela momentul în care trebuie să te declari învins? Cum reușești să o iei de la capăt, să te conectezi cu acele emoții îngropate în cuvinte scrise, dar uitate, și să continui să-ți spui povestea?

Un scriitor evoluează continuu. Poate de aceea opera lui rămâne adeseori neterminată. Poate doar atât a avut de spus. Iar continuarea vă aparține vouă.

Bună dimineața. E 1 martie, ora 12:29, dar, pentru mine, acum e încă dimineață. Din nou am adormit foarte târziu, dar nu asta este important, important este ce am simțit când m-am trezit. Parcă mi s-a ridicat un văl întunecat de pe ochi și am putut să văd din nou lucrurile limpede. Am avut parte de o claritate pe care o căutasem îndelung, fără niciun rezultat.Nu știu dacă are legătură cu vremea, cu primăvara care tocmai a sosit, sau cu mine însămi, dar în dimineața aceasta pur și simplu am realizat.

Am realizat că nu m-am mai bucurat de lucrurile mici de o veșnicie, lucruri la care eram atentă în alte zile, pe care le observam în întreaga lor sferă, le contemplam nostalgic și le descopeream frumusețea ascunsă, inaccesibilă la prima vedere. Am realizat că am lăsat în schimb fleacuri și oameni neînsemnați să-mi zguduie întreaga lume, le-am permis să ajungă la mine, deși am jurat în repetate rânduri că zidul pe care l-am construit nu va putea fi doborât decât de cine voi decide eu. Dar nu a fost așa. Pe neașteptate au pătruns înăuntru oameni care nu știau ce să facă, odată ajunși acolo, decât să semene suferință. Am realizat că am pus prea mult efort într-o facultate, într-un sistem universitar șubred, lipsit de reguli ale bunului simț, de organizare și integritate, că am făcut o greșeală colosală pentru că mi-a păsat, iar sistemului nu-i pasă și nu o să-i pese niciodată. El nu se va schimba niciodată pentru mine, eu de ce să mă schimb pentru el? Am realizat că am lăsat toate sursele de stres din viața mea să mă secătuiască de puteri fără să mai las loc de un zâmbet, un cuvânt frumos adresat cuiva care poate chiar merita, intr-o zi. Dar eu am ales să fiu orbită de propriile gânduri și să apar în fața celor care meritau mai mult din partea mea ca o persoană pe care nu o recunosc. Nu sunt așa, acum văd asta. Dar atunci..sincer, cred că nici nu mai știam cine sunt.

Am realizat că devenisem o persoană insuportabilă pentru mine însămi și pentru cei din jur, mereu tristă, mereu preocupată. Am realizat că ceea ce sperasem că va aduce anul 2015 nu părea deloc aproape, după primele luni. Dar poate că cea mai importantă realizare pe care am avut-o a fost faptul că mă schimbasem în rău. Atunci când nu te mai poți bucura de ceea ce odinioară îți aducea o pace interioară și o împlinire mai presus de trup, poate mai presus de tine însuți, înseamnă că te-ai schimbat, și nu în bine. Înseamnă că trebuie să pui pauză și să-ți analizezi propriile trăiri. Pentru că greșești. Greșești foarte mult când te detașezi chiar de motivul pentru care în alte zile zâmbeai.

Dacă poți regăsi acea stare, te poți regăsi pe tine. Eu am regăsit acel lucru aseară, și parcă toate aceste săptămâni pline de incercari, dezamăgiri și lacrimi nici n-au mai contat, pentru moment.  Pentru mine, răspunsul este muzica. Pentru voi poate că este altceva. Sincer, nici nu contează ce e, atât timp cât vă ajută să va regăsiți. Orice om are nevoie să se regăsească. Ne simțim pierduți mult prea des, ne este atât de greu să ne găsim locul pentru că, de multe ori, nu avem parte nici măcar de răgazul de a reflecta și a realiza cât de rău ne simțim. Nu avem timp nici măcar să ne gândim la soluții. Suntem prinși într-un cerc vicios, fără a realiza cât devenim de fragili pe dinăuntru.

Jucăm frumos pe scena lumii, avem performanțe impresionante, ajungem să nu mai facem distincția între rolul pe care trebuie să-l avem, și rolul atribuit de instanțe din afară. Iar asta ne face să ne punem la îndoială identitatea. Atunci trebuie să intervină acel lucru, poate chiar acea persoană care ne-o redă, care ne aduce un bun valoros pe care nu trebuia să-l pierdem de la început. Iar oricine sau orice reușește să facă asta pentru voi merită atenție, grijă, considerație și recunoștință. Cum spunea și Eminescu „Pe mine mie redă-mă”. Nu avem nevoie cu toții de asta?

Orice ați face, nu faceți greșeala vieții voastre. Nu puneți suflet în nimic, nu vă dați silința. Da, ați citit bine. De ce spun asta? Pentru că efortul vostru e zero. Atunci când obișnuiți oamenii cu muncă făcută ireproșabil, cu devotament, dedicație și seriozitate, primul moment în care călcați strâmb, nu va mai conta nimic din ce ați făcut până atunci. Veți fi catalogat drept neseriosul care nu și-a dat silința niciodată. Așadar, de ce să o faci de la început? Să fii călcat în picioare dacă greșești o dată, deși ai făcut tot ce ai putut, dar circumstanțele s-au opus, cum ar fi banala lipsă de timp?

Cum poți să te justifici în fața judecătorului pentru care deodată devii din omul muncitor și sârguincios leneșul care nu știe ce înseamnă munca? Cum poți să încerci să te explici, să aduci argumente pertinente, când ele vor fi oricum văzute ca scuze penibile? Nu poți decât să taci, și să înghiți în sec, pentru că ăsta e mersul vieții.

Dragii mei, nu vă dați silința. Nu puneți suflet, pentru că acela este momentul în care cineva va călca nonșalant pe el, ca și cum nu înseamnă nimic, ca și cum persoana voastră nu există, există doar un nume fără corespondent, un nume care a călcat strâmb o dată și și-a atras o furie și o indignare nejustificată. Am ajuns într-atât de străini unul față de altul încât interesul primează, iar dacă el nu este satisfăcut, o întreagă relație presupus onestă se prăbușește într-o unică secundă.

Pentru binele vostru, ascultați-mă. Veți avea numai de câștigat. Indiferenta, nesimțirea și tupeul o să vă ducă mult mai departe în viața asta devenită o mocirlă plină de urâțenie și diformitate. Deveniți voi diformi, deveniți voi diformitatea îndelung adulată și respectată. Renunțați la principii dacă vreți să vă fie bine aici, în societatea românească.

Dacă nu, bun venit în lumea mea. Dar, vă avertizez de pe acum, nu o să vă placă nici măcar o secundă să simțiți pe pielea voastră ceea ce simt eu. O să vă fie greu în fiecare zi să vă abțineți și să nu vă revoltați, să aveți un acut simț al normalului pe care nu îl puteți folosi în anormalitate . O să încercați să vă desprindeți din mocirlă și veți constata cu amărăciune că nu se poate. Asta ne e societatea. Alegerea e a voastră. Luptați-vă zilnic, sau trăiți bine aici.