Archive for the ‘Recenzii’ Category

A trecut foarte mult timp de când am făcut o recenzie. Pentru că am neglijat această categorie a blogului meu în ultimele luni, m-am întors cu o nouă recenzie a unui serial drag mie, pe care l-am urmărit mereu cu plăcere, deși ultimele sezoane au marcat o oarecare stagnare a acțiunii. Chiar și așa, serialul prezintă o poveste de viață cu personaje cu un profil psihologic complex, care sunt surprinse într-o evoluție spectaculoasă. Deși ca și gen este integrat în categoria „teenage drama”, serialul nu se adresează doar adolescenților și conține și alte teme fundamentale – iubirea, acceptarea, importanța familiei, învingerea unui destin necruțător, evoluția personală, iertarea, etc.

Creat de Mark Schwahn, serialul „One Tree Hill”, difuzat în 9 sezoane, prezintă evoluția unui număr impresionant de actanți, dintre care îi distingem ca și protagoniști pe Lucas Scott (interpretat de Chad Michael Murray) în rolul basketbalistului retras, fiul lui Karen Roe și al lui Dan Scott (acesta din urmă nu îl recunoaște ca și fiu legitim), Nathan Scott (interpretat de James Lafferty), căpitanul echipei de basketball „The Ravens”, fiul lui Dan Scott și al lui Deb Scott, Peyton Sawyer (interpretată de Hilarie Burton), iubita lui Nathan Scott și majoretă a echipei „The Ravens”, împreună cu cea mai bună prietenă a ei, Brooke Davis (interpretată de Sophia Bush), și Hayley James (interpretată de Bethany Joy Lenz) în rolul celei mai bune prietene din copilărie a lui Lucas Scott.

Subiectul poate părea oarecum generic – două familii dezbinate de circumstanțe, doi frați care luptă unul împotriva altuia pe terenul de basket, fiecare confruntându-se cu propriile probleme și încercând să-și găsească locul la liceul din Tree Hill, Carolina de Nord. Relația dintre cei doi frați instrăinați constituie pilonul pe care se construiește întreaga acțiune a serialului. La început cei doi sunt inamici și concurează atât pentru postul de căpitan de echipă, cât și pentru inima frumoasei Peyton Sawyer. Primele patru sezoane surprind viața de liceeni a personajelor, pentru ca următoarele să facă trecerea spre colegiu și maturitate.

Până acum, ați putea judeca serialul ca fiind plictisitor sau generic, având un subiect care nu impresionează la prima vedere prin creativitate sau adâncime, dar v-ați înșela. Pe parcurs, relațiile dintre personaje progresează într-un mod imprevizibil (de aici și traducerea în limba română a serialului – „Ruleta Destinului”, deși este o traducere destul de eronată, pentru că numele serialului vine de fapt de la locația în care se desfășoară – Tree Hill, Carolina de Nord). Chiar și așa, destinul joacă un rol foarte important – ideea predestinării (prezentă în relația Peyton-Lucas, îndeosebi), dar și aceea a circumstanțelor care nu pot fi evitate, dar cărora personajele încearcă să se opună vehement – îmi vine în minte un citat sugestiv din serial „I am the master of my fate, I am the captain of my soul.” Fiecare personaj este dezvoltat în întregime și trece prin frământări interioare care sunt descrise amănunțit de către creatorul serialului sau care ies la iveală din interacțiunile cu ceilalți.

Lucas Scott se simte un intrus la liceul din Tree Hill, suferind de un complex de inferioritate atât datorită faptului că nu este recunoscut de către Dan Scott, dar și pentru că fratele său, Nathan Scott, este împreună cu fata pe care el a iubit-o dintotdeauna. Fiind căpitanul echipei de basket, Nathan ar putea fi cu orice fată, dar faptul că o alege chiar pe Peyton, și nu o tratează pe aceasta cum ar merita, naște o luptă în sufletul lui Lucas, o nevoie de a rivaliza cu acesta, pentru a-i demonstra că este la fel de bun ca și el – un jucător la fel de bun pe teren și poate o persoană mai bună cu Peyton decât ar putea fi el vreodată.

Nathan Scott pare mereu sigur pe el și arogant, dar în sinea lui este supus unei presiuni foarte mari din partea tatălui, Dan Scott, fost jucător de basket care dorește cumva să-și continue visul pierdut prin persoana fiului. Antrenamentele la care îl supune sunt foarte dure, atât de dure încât tânărul Nathan este împins la un moment dat să ia niște pastile care să-i îmbunătățească performanța, ajungând la spital.

Cea care reușește să-l salveze pe Nathan, să-l ajute să treacă mai ușor peste conflictele din familie, este Hayley James, cea mai bună prietenă a lui Lucas. Ea devine meditatoarea lui după ce Nathan îi cere insistent acest lucru (având note foarte mici, era în pericol să-și piardă locul în echipă). La început reticentă, Hayley acceptă în cele din urmă să-l ajute, deși intuiește conflictul care se va isca  între ea și Lucas din această cauză. Între cei doi se naște o frumoasă poveste de dragoste care a impresionat întreaga audiență ca una dintre cele mai sincere, mai pure și mai durabile relații televizate, nu atât datorită faptului că cei doi s-au găsit unul pe altul, desi sunt atât de diferiți, ci mai ales pentru că sunt mereu alături unul de altul și reușesc să treacă peste momentele dificile, chiar și atunci când nimeni nu le-ar fi dat nicio șansă – plecarea lui Hayley în turneu în sezonul 2 împreună cu Chris Keller, sau dispariția lui Nathan din sezonul 9.

Peyton Sawyer este personajul meu preferat din serial, așa că voi acorda o atenție sporită poveștii ei. Pe mine m-a impresionat cel mai mult parcursul ei, și poate că veți fi de aceeași părere după ce veți viziona serialul. Peyton poate părea la început prototipul majoretei fițoase care îl ia peste picior pe Lucas și pe toți ceilalți, în afară de Brooke, cea mai bună prietenă a ei. În primele episoade, fanii au votat personajul ei ca fiind „dezagreabil” tocmai din această cauză. Adevărul este că, după Dan Scott, în opinia mea, Peyton are cea mai spectaculoasă, motivantă si inspirațională poveste. Orfană de mamă (mama ei a murit într-un accident de mașină), cu un tată absent care lucrează în alt oraș, Peyton se simte singură și ar avea nevoie de afecțiune poate cel mai mult, dar îi respinge pe cei din jur,  invocând un motiv simplu: „People Always Leave” („Oamenii pleacă mereu”). Obișnuită să fie mereu părăsită de cei la care ține, ea ajunge la concluzia că nu trebuie să se atașeze de cei din jur ca să o doară mai puțin atunci când ei decid inevitabil să plece.

Filozofia ei de viață este din păcate confirmată de multe persoane – mama ei, care se dovedește a fi mama adoptivă – este răpită abrupt din viața ei de un accident de mașină, mama ei biologică moare de cancer, tatăl ei biologic este un alcoolic care nu vrea să aibă de-a face cu ea, Jake, un băiat de care se îndrăgostește, este forțat să părăsească orașul, iar în mod simbolic, chiar și Lucas și Brooke o părăsesc în momentele în care avea cea mai mare nevoie de ei – când are probleme cu drogurile sau se simte singură. Evoluția ei pe parcursul celor 6 sezoane (din păcate, atât ea cât și Lucas nu vor mai fi prezenți după primele 6 sezoane, ci vor fi înlocuiți în serial de alte personaje) este cea mai impresionantă din punctul meu de vedere, pentru simplul fapt că nu oricine ar fi putut răzbi și s-ar fi putut ridica dacă s-ar fi confruntat cu toate lucrurile prin care a trecut ea – ceea ce o face un personaj curajos, puternic și demn de admirație. Ea cucerește auditoriul mai ales prin faptul că nu renunță.

Brooke Davis este cea mai bună prietenă a lui Peyton și, ca și aceasta, este privită la început ca un personaj dezagreabil, prin faptul că flirtează mereu cu toți băieții, este o petrecăreață și o persoană superficială. La început este ușor să credem că nu are adâncime umană sau caracter ca și personaj, dar această credință este încetul cu încetul demontată pe parcursul desfășurării acțiunii. Ca și Peyton, Brooke suferă din motive similare – părinții ei sunt foarte bogați dar mereu absenți, îi dau cardul de credit ca și substitut al timpului lor prețios, nu se interesează de soarta ei, o neglijează. Relația cu mama ei, în special, este foarte tensionată, și va fi analizată mai pe larg începând cu sezonul 5. Prietenia dintre Brooke și Peyton impresionează de asemenea, pentru că reușește să învingă orice obstacole – cele două devin la un moment dat rivale pentru inima lui Lucas, dar își și reproșează una alteia că nu au fost alături una de cealaltă atunci când treceau prin greutăți.

Dan Scott este antagonistul serialului și cel mai complex prototip uman. Auditoriul nu înțelege niciodată pe deplin motivațiile din spatele acțiunilor adesea iraționale și întunecate ale acestuia. Creatorul serialului stârnește în mod intenționat un conflict în sufletul privitorului, înduioșat în momentele în care Dan plânge, regretă si încearcă să-și spele păcatele, și în momentele în care acesta dovedește grijă paternă față de Nathan, dar și contrariat și indignat atunci când orgoliul și dușmănia lui Scott îl împing la gesturi inumane, necugetate. Personajul este reabilitat și iertat în cele din urmă de toți cei cărora le-a pricinuit suferință în sezonul 9, când Dan Scott renunță la propria viață pentru a o salva pe cea a lui Nathan.

În cele 9 sezoane ale serialului „One Tree Hill” sunt antrenate foarte multe personaje, răsturnările de situație sunt prezente la tot pasul, și putem desprinde lecții de viață prețioase de pe urma greșelilor sau deciziilor luate de personaje, adeseori în situații limită. „One Tree Hill” nu este serialul generic pentru adolescenți, fără substanță sau profunzime, ci o poveste impresionantă care surprinde pulsul vieții reale și al conflictelor reale pe care poate cu toții le-am simțit la vârsta tumultoasă a adolescenței, și chiar la maturitate. Deși sunt prezente și anumite clișee legate de acțiune, creația lui Schwahn reușește totuși să  se dezică de marile gafe ale altor reprezentanți ai genului „teenage drama”, mai ales prin individualizarea personajelor – prin prezentarea amănunțită a conflictelor interioare și exterioare, și analiza impactului mediului familiei și social asupra psihologiei personajelor. El surprinde filozofii de viață, trăiri lăuntrice, relații complexe, și crează nu doar anumite tipuri umane, ci caractere puternice care reușesc să învingă adversitățile vieții. Recomand acest serial indiferent de vârstă. Aveți foarte multe lucruri de învățat din el, fie că sunteți adolescenți, fie că vă trăiți maturitatea și priviți cu nostalgie zilele în care erați în liceu.

Închei printr-un citat care rezumă perfect esența serialului: „Tree Hill is just a place somewhere in the world. Maybe it’s a lot like your world, maybe it’s nothing like it. But if you look closer, you might see someone like you. Someone trying to find their way. Someone trying to find their place. Someone trying to find their self. Sometimes it seems like you are the only one in the world who’s struggling, who’s frustrated, unsatisfied, barely getting by. But that feeling’s a lie. And if you just hold on, just find the courage to face it all for another day, someone or something will find you and make it all okay. Because we all need a little help sometimes – someone to help us hear the music in their world, to remind us that it won’t always be this way. That someone is out there. And that someone will find you. ”

 

Serialul „Haven” este o dramă supranaturală care face parte din genul sci-fi, crimă si investigație.  Are ca sursă de inspirație nuvela „The Colorado Kid”, scrisă de Stephen King. Creatorii serialului, Sam Ernst și Jim Dunn se inspiră doar parțial din opera lui King, aducând elemente de noutate. Ca actori principali, îi regăsim pe Emily Rose, în rolul agentei FBI Audrey Parker, Eric Balfour în rolul lui Duke Crocker, contrabandistul plin de șarm, și Lucas Bryant, in rolul lui Nathan Wuornos, fiul șerifului din departamentul de poliție din Haven.

Această serie m-a fascinat de la primul sezon și continuă să-mi capteze atenția episod după episod, prin suspansul și misterul în care este cufundat micul oraș din Maine, precum și prin răsturnările de situație spectaculoase, și elementele sci-fi executate într-o manieră credibilă. Deși sunt o mare fană a acestui serial, voi încerca să fac o recenzie cât mai obiectivă, pentru ca fanii genului să-și facă o idee cuprinzătoare, atât despre părțile pozitive, cât și despre cele negative.

Acțiunea se deschide prin introducerea în scenă a personajului principal, agenta FBI Audrey Parker. Ea lucrează pentru biroul federal din Boston, și este trimisă de către șeful ei, agentul Howard să investigheze o crimă petrecută în micul oraș situat pe coasta din Maine. De îndată ce ajunge în oraș, ea observă evenimente ciudate, inexplicabile. Apar crăpături în asfalt, pământul se cutremură, iar mașina agentei ajunge pe marginea prăpastiei. Necunoscătoare a locului, pragmatică din fire, ea bănuiește că este vorba de un simplu cutremur. Este salvată de Nathan Wuornos, agent al poliției din Haven, care o scoate din mașină. Încercând să rezolve misterul crimei localnicului pentru care a fost trimisă, ea află cu stupoare că incidentul prin care a trecut ea nu este singular, iar Haven nu este un oraș ca oricare altul.

„Haven”, după cum sugerează și numele orașului (haven, din limba engleză se poate traduce prin refugiu, sau sanctuar) este un loc special pentru oamenii care au anumite puteri supranaturale, denumite „the troubles”. Acești oameni, de cele mai multe ori, nici nu sunt conștienți de propriile  abilități și de efectele pe care le au asupra celor din jur. Misterul acestor puteri nu este dezvăluit niciodată pe deplin de către creatorii serialului, astfel menținându-se o stare constantă de suspans pentru auditoriu. Aflăm doar indicii pe parcurs despre sursa lor. Aparent, după un eveniment traumatic, echilibrul emoțional precar al oamenilor dă naștere unor manifestări de ordin supranatural, greu controlabile. Iar aici intervine personajul nostru principal, Audrey Parker, al cărei trecut este inexplicabil legat de un oraș în care, conform amintirilor ei, nu mai fusese niciodată până atunci. Ea este capabilă să-i ajute pe acești oameni cu probleme, devenind, în cuvintele tatălui lui Nathan „foarte importantă pentru acest oraș.” Dar ceea ce nu știe polițista este că a ajunge prea aproape de adevăr poate avea consecințe devastatoare.

Ca să nu dezvălui mai mult de atât despre poveste, voi spune doar că serialul este plin de suspans, mister, și evenimente neprevăzute. Nu știi niciodată la ce să te aștepți, acțiunea este complexă, deloc previzibilă. Personajele trec prin etape de maturizare, evoluează odată cu acțiunea, trecând prin situații limită.  Deși este o dramă, sunt inserate și multe momente amuzante. Umorul sarcastic al agentului Nathan Wuornos, replicile tăioase, ironice adresate prietenului său din copilărie, Duke Crocker și situațiile stânjenitoare în care personajele sunt plasate adeseori reprezintă elemente care aduc o notă comică unui serial altminteri plin de dramatism.

De asemenea, personal, ceea ce apreciez cel mai mult la acest serial este faptul că personajele își croiesc propriul drum și luptă împotriva unui destin necruțător, care adeseori nu le oferă posibilitatea de a alege. Ei se opun prin determinare, voință și putere circumstanțelor, devenind modele de urmat, deși trec și prin momente de slăbiciune, care îi fac inițial să ezite sau să ia decizii pripite.

În ceea ce privește acest serial, este important să citim și printre rânduri. Analepsa (intoarcerea in trecut, evocarea) și prolepsa (evocare în avans a unui eveniment ulterior, sau „foreshadowing” din limba engleză) utilizate ca procedee in cadrul desfășurării  actiunii relevă evenimente semnificative, dar ne oferă și indicii ascunse, la care trebuie să fim atenți pentru a înțelege istoria orașului și legătura acestuia cu Audrey. Într-un fel, aceste elemente ne invită să participăm la acțiune, să fim noi înșine detectivii care încearcă să soluționeze un caz.

Ca și elemente negative putem identifica faptul că în primele două sezoane, episoadele sunt construite după un tipar, în care agenții analizează, încearcă să explice și să rezolve un caz, „one of the troubles”. Pentru cei avizi de nou, acest tipar poate fi considerat plictisitor, pentru că acțiunea pare că stagnează, pe alocuri. Acest lucru este insă doar partial adevărat, pentru că  în paralel cu rezolvarea cazurilor individuale, aflăm și detalii semnificative despre sursa lor, despre trecutul lui Audrey Parker, despre universuri paralele, fapt care permite acțiunii să progreseze, dar într-un ritm mai lent în primele două sezoane.

O ultima observație pe care o voi face este că serialul nu este un sci-fi exagerat, fără noimă, care nu urmărește niciun tipar al logicii, ci din contră. Personal, nu am fost fană a genului supranatural până la acest serial și nu credeam că pot fi. Dar abordarea creatorilor acestei serii este inedită, ei reușesc să creeze un univers supranatural credibil și să utilizeze elemente ce tin de spiritualitate si  credință prezente si  în lumea noastră (de exemplu – karma ca și forță universală care intervine, aducând cu sine pedeapsa sau răsplata cuvenită, în funcție de faptele noastre ), acțiunea este consistentă, fără a se divulga prea mult, prea devreme, personajele sunt surprinse în evoluție, iar suspansul este constant, captând atenția cititorului cu fiecare dezvăluire, fiecare dialog din fiecare episod.

În concluzie, deși evenimentele prezentate sunt adeseori inexplicabile, povestea se concentrează în egală măsură pe personaje și pe emoțiile prin care trec, emoții prezente la fiecare dintre noi. Ei ne învață despre depășirea fricii, despre opoziția în fața unui destin nemilos, despre suferință, speranță și voința de a nu renunța niciodată.  Recomand cu căldură un serial extraordinar de bine realizat, dar, din păcate, subapreciat și nu foarte popular în țara noastră. Sper că îl veți urmări cu plăcere și nu veți fi dezamăgiți, ci veți aștepta cu nerăbdare următorul episod.

fifty-shades-of-grey-cac1d39d5bb5c20810b1314bcbf61dee35d8219b-s6-c30ATENȚIE: Următorul articol este o recenzie negativă care conține romgleză în cantități industriale și elemente de pamflet. Articolul nu este recomandat fanilor seriei 50 Shades care nu pot accepta critici sau celor care nu au simțul umorului. Ați fost avertizați. Lectură plăcută.

După cum știm cu toții, există două lucruri pe care trebuie să le faci neapărat la ora actuală ca să fii pă trend -€“  the ice bucket challenge, adică să-ți torni gheață în cap înainte de a face o donație pentru caritate (ce-i drept, se înmulțesc banii și îi ajuți pe oameni mult mai mult dacă în prealabil suferi de hipotermie) sau să citești seria de cărți erotice 50 Shades Of Grey – fantezia unei femei de vârsta a doua care se pare că are un succes incomensurabil în rândul reprezentantelor genului feminin de pretutindeni și de toate vârstele.

Din moment ce cărțile au  stârnit atâta controversă si au beneficiat de atâta promovare , am decis să văd și eu despre ce e vorba. Am aflat că la origini, autoarea, E.L. James era o scriitoare de fanfiction care publicase sub aliasul „Snowqueen’s Icedragon” un fic despre seria Twilight, care a reprezentat punctul de plecare pentru un roman original. Cum am auzit de Twilight, am zis „€œNici gând, nu o să citesc o porcărie inspirată din inepțiile debitate de mintea plină de pseudo-vampiri strălucitori  a lui Stephenie Meyer”.  În plus, cărțile de tip erotic/BDSM -€“ not my cup of tea. Chiar și așa, in baza unei recomandări entuziaste  si, curioasă din fire, am zis să văd și eu ce citesc milioane de femei din întreaga lume, ce este atât de bun la seria de cărți după care se va face și un film care anunță să rupă box office-ul.

Pentru cei care nu cunosc site-ul fanfiction.net sau nu știu ce înseamnă noțiunea de fanfiction, o să explic pe scurt. Pe site-ul menționat, fanii unor anumite seriale, filme, anime-uri, etc postează propria lor ficțiune literară care să conțină ori personaje deja existente transpuse în alt context, ori o continuare a unui serial care a fost desființat sau s-a sfârșit cu un cliffhanger, ori un scenariu alternativ, ceea ce și-ar fi dorit ei să se întâmple, e un loc în care fiecare fan își pune imaginația la treabă, și creează universuri noi, chiar personaje noi, numite OC (other character).  Pe acest site puteți găsi ficțiune despre aproape orice, într-o varietate de genuri (romance, fantasy, angst, friendship,  chiar și lemon/mature – echivalentul scrierilor cu caracter erotic în care se încadrează și 50 Shades Of Grey).

Motivul pentru care am decis să vorbesc despre acest subiect este consternarea care m-a cuprins după ce am terminat de citit câteva capitole din 50 Shades Of Grey (nu am rezistat sa citesc mai mult, am vrut să termin cartea, dar nu am reușit pentru că m-a plictisit teribil și dezgustat pe alocuri). Vreau să menționez că nu am nimic cu fanii acestei serii, sunt liberi să aprecieze ce vor, eu îmi voi spune însă propria părere. Probabil considerați că nu-mi pot fundamenta o părere obiectivă și pătrunzătoare din moment ce am citit doar câteva capitole, dar credeți-mă, a fost de ajuns să-mi dau seama că seria nu promite prea multe, din contră.

Din ce am înțeles, pe baza unei scurte documentări, ceea ce am citit are foarte puțin de-a face cu BDSM-ul adevărat (cunoscătorii genului știu mai multe, sa mă corecteze dacă greșesc),  iar romanele lui E.L. James au provocat controversă mai ales în cadrul acelei comunități, deși intenția autoarei a fost să creeze o poveste, o fantezie bazată pe sadomasochism. Acesta nu este, însă , singurul motiv pentru care cărțile au creat furori în universul literar. S-a iscat de asemenea o întreagă dezbatere despre abuz și instigare la abuz. Personal, mi se pare uimitor cum atâtea fete și femei consideră „€œmy mid-life crisis” (după cum a definit autoarea însăși seria)  un scenariu demn de dorit, cum pot vedea sexy sau romantică o relație abuzivă cu un bărbat mult mai experimentat care profită de naivitatea și lipsa de experiență a unei fete  virgine atrase în primul rând de banii lui și misterul care îl învăluie. Morala este simplă -€“ dacă e bogat și te întreține, în schimbul serviciilor tale, în baza unui acord pe care oricum nu-l respectă decât când are chef, este în regulă. Christian Grey’s no pedo, because he’s fucking hot.

Excluzând plot-ul care, pentru mine cel puțin, a fost previzibil, fără originalitate, fără  profunzime, cărtii i-au lipsit cu  desăvârșire elementele de captare a atenției cititorului; decât dacă luati in calcul scenele explicit sexuale ca fiind de-a dreptul fascinante, deși, după părerea mea, vocabularul autoarei lasă de dorit și acolo:  „my very own Christian Grey popsicle” . Much vocabulary, very wow.  Aviz amatorilor: cam așa trebuie să vă exprimați dacă vreți să fiți un scriitor adevărat, al cărui volum devine peste noapte bestseller mondial.  Să fiu sinceră, limbajul și descrierile ei m-au făcut să-mi dau facepalm din 5 în 5 minute. Cei care știu mai multe despre literatură își pot da seama de mediocritatea scriiturii ei după primele paragrafe (subconștientul Anastasiei Steele dansează salsa, so bitch please. Go home, Jane Austen).

Eu însă voi vorbi strict din punctul de vedere al unei simple fane fanfiction . Citesc fic-uri de ani buni, și vă pot garanta că dacă intrați pe un site oarecare de fanfiction acum și dați un search rapid, găsiți cel puțin 20 povești cu un limbaj mult mai elevat, un fir narativ convingător și personaje construite în întregime, publicate de scriitori amatori cu mai mult potențial decât E.L. James, aparținând aceluiași gen și care totuși nu sunt publicați niciodată în afara spațiului virtual. De ce? Pentru că aparent femeile împărtășesc fantezia bolnavă a unei scriitoare care trece printr-o criză de personalitate, pentru că aparent abuzul emoțional și fizic e sexy, pentru că aparent femeile tolerează multe pentru bani, statut și siguranța, la prima vedere, conferită de un „dark handsome man” cu un trecut plin de suferință, care se presupune că îi justifică acțiunile la maturitate și îi dă profunzime caracterului său. Și marmota învelea ciocolata în staniol.

50 Shades Of Grey este o încercare eșuată, atât ca și fanfiction, dar mai ales ca roman, din punct de vedere literar, dar, din păcate, nu si din punct de vedere financiar. Este încă un exemplu elocvent care ne arată că mediocritatea se vinde in continuare, că violența și abuzul pot fi înfrumusețate atât timp cât protagonistul e un om bogat, atractiv și de sucess și se face apel la sexualitate cât mai explicită ca si schemă de marketing pentru a crește numărul vânzărilor si al profitului. Închei printr-un citat sugestiv:  „I don’™t understand why people hate on this story. It teaches really important values: every woman should find a man who’s perfect for her, who’€™s willing to vent her frustration on her, physically and psychologically, who’™s willing to watch over and control her every move. Someone who’€™s willing to force her to be completely submissive to him and to obey his every whim. Trust me, 9 out of 10 serial rapists agree that this book is highly educational, with the same morals and values as Twilight.”