Bună, dragă cititorule. Astăzi vreau să vorbim puțin despre online. Recent am participat la un eveniment organizat de un ONG din care fac parte despre PR-ul în online și în offline. Mă așteptam, ca toți cei prezenți, să aflu diferențele fundamentale, anumite aspecte pe care nu aveam cum să le cunosc pentru că sunt o simplă studentă, și doream să capăt un”insight” valoros de la cei avizați (să nu mă înjurați pentru folosirea romglezei, chiar nu îmi venea echivalentul perfect în română), poate la o discuție generală, interactivă cu un public omogen, care are diverse puncte de vedere sau experiențe legate de minunatul domeniu al relațiilor publice, spre care mulți dintre noi doresc să se îndrepte.

În schimb, rezultatul a fost dezamăgitor pentru toți cei prezenți. Invitații noștri sau speakerii care trebuiau să întrețină discuția sunt bloggeri destul de cunoscuți din spațiul online, nu am de gând să le dau numele pentru că ar fi de prisos. Nu vreau să transform postarea asta într-o „hatereală”, să fiu și eu pe trend cu cuvântul ăsta, deși atitudinea lor ar cere un asemenea răspuns  din partea mea și a tuturor celor prezenți care ne-am pierdut timpul și am fost pe deasupra și luați peste picior în mod mai mult sau mai puțin subtil. Maeștri în arta pamfletului sau ce?

Vreau doar să vă vorbesc despre mirajul online-ului. Dragii mei, dacă urmăriți un blogger ahtiat după vizite care își crește „cota” pe piață făcând mișto de toți sub masca pamfletului sau a râsului, pe care îl urmăreați poate cu drag, nu vă așteptați ca realitatea să fie diferită. Va face caterincă și atunci, și poate subiectul veți fi chiar voi.

Iar dacă admirați un alt blogger pentru franchețea cu care se exprimă, nu vă așteptați ca în realitate să nu profite de ocazie și să împroaște cu noroi în toți ceilalți din online care nu au integritate și, culmea, să povestească  în aceeași seară ceva irelevant despre viața personală care demonstrează contrariul, și anume, că el însuși este o persoană lipsită de moralitate sau integritate. Vorba englezului – practice what you preach.

Nimeni din online nu este sfânt sau are o reputație nepătată, deși poate reputație este prea mult spus – mai curând imagine. În online nu exiști, ești doar un nume care „întreține” comunitatea prin diverse postări, care creează vâlvă și controversă, iar omul de rând vrea să dea click din curiozitate. E în natura umană. Dacă ai 8000 unici pe zi, nu ești vedetă, nu îți crește cota, nu ai o anumită valoare. Notorietatea nu este valoare. Iar să capeți notorietate e poate cel mai simplu lucru în online – vezi exemplul piticu.ro și câte altele mai există. Controversa se crează ușor, publicul se atrage ușor, dar îl păstrezi pe termen lung dacă ai ceva efectiv de spus – în afară de caterincă, de bârfă, de mijloace imorale prin care să te promovezi.

În funcție de imaginea ta din online atragi publicul ahtiat după asemenea conținut. Să nu credeți că omul din online este atât de diferit de cel din offline. Unii nici nu realizează trecerea, nu realizează că se află în fața unui public real de această dată, cu care trebuie să interacționeze, și recurg în schimb la mișto-uri de baltă și iau peste picior masa aceea de inculți care a venit să-i asculte, sperând să învețe ceva. Aroganța provenită din mirajul online-ului este greu vindecabilă și hrănește o supraestimare de sine.

Spațiul virtual este o iluzie. Nu vă hrăniți cu ea până în punctul în care nu mai distingeți linia fină care o desparte de viața reală. Nu deveniți „troll-ul” care înjură pe toată lumea în online și în afara lui. Nu asumați o identitate falsă pentru a fi plăcuți. Puteți deveni acea iluzie voi înșivă.

Anunțuri

Bună dimineața. E 1 martie, ora 12:29, dar, pentru mine, acum e încă dimineață. Din nou am adormit foarte târziu, dar nu asta este important, important este ce am simțit când m-am trezit. Parcă mi s-a ridicat un văl întunecat de pe ochi și am putut să văd din nou lucrurile limpede. Am avut parte de o claritate pe care o căutasem îndelung, fără niciun rezultat.Nu știu dacă are legătură cu vremea, cu primăvara care tocmai a sosit, sau cu mine însămi, dar în dimineața aceasta pur și simplu am realizat.

Am realizat că nu m-am mai bucurat de lucrurile mici de o veșnicie, lucruri la care eram atentă în alte zile, pe care le observam în întreaga lor sferă, le contemplam nostalgic și le descopeream frumusețea ascunsă, inaccesibilă la prima vedere. Am realizat că am lăsat în schimb fleacuri și oameni neînsemnați să-mi zguduie întreaga lume, le-am permis să ajungă la mine, deși am jurat în repetate rânduri că zidul pe care l-am construit nu va putea fi doborât decât de cine voi decide eu. Dar nu a fost așa. Pe neașteptate au pătruns înăuntru oameni care nu știau ce să facă, odată ajunși acolo, decât să semene suferință. Am realizat că am pus prea mult efort într-o facultate, într-un sistem universitar șubred, lipsit de reguli ale bunului simț, de organizare și integritate, că am făcut o greșeală colosală pentru că mi-a păsat, iar sistemului nu-i pasă și nu o să-i pese niciodată. El nu se va schimba niciodată pentru mine, eu de ce să mă schimb pentru el? Am realizat că am lăsat toate sursele de stres din viața mea să mă secătuiască de puteri fără să mai las loc de un zâmbet, un cuvânt frumos adresat cuiva care poate chiar merita, intr-o zi. Dar eu am ales să fiu orbită de propriile gânduri și să apar în fața celor care meritau mai mult din partea mea ca o persoană pe care nu o recunosc. Nu sunt așa, acum văd asta. Dar atunci..sincer, cred că nici nu mai știam cine sunt.

Am realizat că devenisem o persoană insuportabilă pentru mine însămi și pentru cei din jur, mereu tristă, mereu preocupată. Am realizat că ceea ce sperasem că va aduce anul 2015 nu părea deloc aproape, după primele luni. Dar poate că cea mai importantă realizare pe care am avut-o a fost faptul că mă schimbasem în rău. Atunci când nu te mai poți bucura de ceea ce odinioară îți aducea o pace interioară și o împlinire mai presus de trup, poate mai presus de tine însuți, înseamnă că te-ai schimbat, și nu în bine. Înseamnă că trebuie să pui pauză și să-ți analizezi propriile trăiri. Pentru că greșești. Greșești foarte mult când te detașezi chiar de motivul pentru care în alte zile zâmbeai.

Dacă poți regăsi acea stare, te poți regăsi pe tine. Eu am regăsit acel lucru aseară, și parcă toate aceste săptămâni pline de incercari, dezamăgiri și lacrimi nici n-au mai contat, pentru moment.  Pentru mine, răspunsul este muzica. Pentru voi poate că este altceva. Sincer, nici nu contează ce e, atât timp cât vă ajută să va regăsiți. Orice om are nevoie să se regăsească. Ne simțim pierduți mult prea des, ne este atât de greu să ne găsim locul pentru că, de multe ori, nu avem parte nici măcar de răgazul de a reflecta și a realiza cât de rău ne simțim. Nu avem timp nici măcar să ne gândim la soluții. Suntem prinși într-un cerc vicios, fără a realiza cât devenim de fragili pe dinăuntru.

Jucăm frumos pe scena lumii, avem performanțe impresionante, ajungem să nu mai facem distincția între rolul pe care trebuie să-l avem, și rolul atribuit de instanțe din afară. Iar asta ne face să ne punem la îndoială identitatea. Atunci trebuie să intervină acel lucru, poate chiar acea persoană care ne-o redă, care ne aduce un bun valoros pe care nu trebuia să-l pierdem de la început. Iar oricine sau orice reușește să facă asta pentru voi merită atenție, grijă, considerație și recunoștință. Cum spunea și Eminescu „Pe mine mie redă-mă”. Nu avem nevoie cu toții de asta?

Orice ați face, nu faceți greșeala vieții voastre. Nu puneți suflet în nimic, nu vă dați silința. Da, ați citit bine. De ce spun asta? Pentru că efortul vostru e zero. Atunci când obișnuiți oamenii cu muncă făcută ireproșabil, cu devotament, dedicație și seriozitate, primul moment în care călcați strâmb, nu va mai conta nimic din ce ați făcut până atunci. Veți fi catalogat drept neseriosul care nu și-a dat silința niciodată. Așadar, de ce să o faci de la început? Să fii călcat în picioare dacă greșești o dată, deși ai făcut tot ce ai putut, dar circumstanțele s-au opus, cum ar fi banala lipsă de timp?

Cum poți să te justifici în fața judecătorului pentru care deodată devii din omul muncitor și sârguincios leneșul care nu știe ce înseamnă munca? Cum poți să încerci să te explici, să aduci argumente pertinente, când ele vor fi oricum văzute ca scuze penibile? Nu poți decât să taci, și să înghiți în sec, pentru că ăsta e mersul vieții.

Dragii mei, nu vă dați silința. Nu puneți suflet, pentru că acela este momentul în care cineva va călca nonșalant pe el, ca și cum nu înseamnă nimic, ca și cum persoana voastră nu există, există doar un nume fără corespondent, un nume care a călcat strâmb o dată și și-a atras o furie și o indignare nejustificată. Am ajuns într-atât de străini unul față de altul încât interesul primează, iar dacă el nu este satisfăcut, o întreagă relație presupus onestă se prăbușește într-o unică secundă.

Pentru binele vostru, ascultați-mă. Veți avea numai de câștigat. Indiferenta, nesimțirea și tupeul o să vă ducă mult mai departe în viața asta devenită o mocirlă plină de urâțenie și diformitate. Deveniți voi diformi, deveniți voi diformitatea îndelung adulată și respectată. Renunțați la principii dacă vreți să vă fie bine aici, în societatea românească.

Dacă nu, bun venit în lumea mea. Dar, vă avertizez de pe acum, nu o să vă placă nici măcar o secundă să simțiți pe pielea voastră ceea ce simt eu. O să vă fie greu în fiecare zi să vă abțineți și să nu vă revoltați, să aveți un acut simț al normalului pe care nu îl puteți folosi în anormalitate . O să încercați să vă desprindeți din mocirlă și veți constata cu amărăciune că nu se poate. Asta ne e societatea. Alegerea e a voastră. Luptați-vă zilnic, sau trăiți bine aici.

Am revenit cu un articol de interes general, zic eu. Majoritatea bloggerilor sau a oamenilor pasionați de scris sunt familiarizați cu termenul de „freelancer” și cu ce implică activitatea de freelancing. Pentru cei care nu cunosc termenul, o traducere de la domnul Google sună cam așa:

„Freelancer” – a person who works as a writer, designer, performer, or the like, selling work or services by the hour, day, job, etc., rather than working on a regular salary basis for one employer.

Cu alte cuvinte, un freelancer este un liber-profesionist, care preferă să-și facă singur programul și să decidă cui și cum își oferă serviciile, putând să o facă simultan pentru mai multe firme. Eu o să mă refer în principal la scriitori, la freelancerii care se ocupă de partea de conținut online pentru diverse firme, publicații, etc.

În afară, această activitate este foarte profitabilă, are o remunerație deosebit de satisfăcătoare, pentru că firmele respectabile pun preț pe administrarea site-urilor și sunt dispuși să plătească sume mari pentru conținut de calitate. Nu ești văzut ca un ratat care nu se poate angaja ca ceilalți, într-un birou sau „cubicle”, nu ești văzut ca  „the one who can’t get a 9 to 5”, cum ar zice englezul, ci din contră.

Avantajele acestei activități sunt multiple. În primul rând, stabilești de comun acord cu cel pentru care scrii un deadline (sau termen-limită) iar tu poți să trimiți conținutul cu pricina până la acea zi, fără să ți se impună cât să scrii într-o zi. Dacă sunteți ca mine, genul de persoană care lasă tot pe ultima sută de metri, acest fapt nu prea vă avantajează în activitatea de freelancing, decât dacă lucrați mai bine sub presiune. 🙂

În al doilea rând, nu ești legat prin contract cu nimeni decât dacă decizi tu. Cu alte cuvinte, poți încheia colaborarea atunci când consideri tu de cuviință. Mie, de exemplu, mi s-au oferit contracte, dar momentan le-am refuzat, pentru că trebuie să mă concentrez pe studii, și am stabilit de comun acord să colaborăm în continuare cu aceeași seriozitate din ambele părți, dar fără contract pentru că timpul nu-mi permite să fac un astfel de angajament pe termen lung.

Cu toate acestea, putem distinge și anumite capcane la care trebuie să fim atenți dacă ne interesează o astfel de activitate. Vă pot spune din experiență că sunt multe „țepe” și „vrăjeli” prezentate ca proiecte, colaborări sau firme cu acte în regulă, și trebuie să fiți foarte atenți pentru a distinge un proiect serios de unul care urmărește să vă exploateze inteligența pe nimic.log Bani de acasa

Vă recomand în general să stabiliți toate aceste detalii de la început – când și cum se va desfășura activitatea, ce implică ea, termenele limită, modalitatea de plată, etc. Dacă observați că persoana cu pricină se eschivează fix când aduceți vorba de plată, nu vă implicați în așa ceva, pentru că veți avea de pierdut. E nevoie de câteva încercări până găsiți ceea ce vi se potrivește, dar nu renunțați, pentru că veți avea parte și de rezultate în final.

Chiar și așa, trebuie să menționez că în România această activitate nu este încă legitimată, apreciată și răsplătită cum se cuvine, nu are aceeași recunoaștere și amploare ca în afară. De aceea, mulți tineri și editori de conținut (content editor/copywritter) decid să colaboreze direct cu firme din afară, care recrutează freelanceri din toată lumea. Și aceasta este o posibilitate, dar capcanele pot apărea și aici. Părerea mea este că, pe viitor, dacă se mai remediază situația și birocrația din România, va crește apetența pentru antreprenoriat, va crește domeniul publicității și implicit și online-ul. Iar aici intervenim noi, freelancerii, care putem să ne valorificăm potențialul într-un cu totul alt cadru.

Deocamdată, concluzia acestui articol este că se poate face freelancing și în România, dar din păcate, la ora actuală, calitatea este destul de slabă. Se va schimba acest lucru? Rămâne de văzut. Premisele există, este doar nevoie de un efort colectiv și de o schimbare de mentalitate. Activitatea scriitoricească nu este de neglijat, nu este în niciun caz inferioară altui tip de activitate, ci din contră. Și există oameni care văd asta, dacă știi unde să-i cauți. 🙂 Să aveți o duminică placută, dragii mei.

 

Bună dimineața. Aș dori să fac un anunț pentru puținii cititorii care mai trec ocazional pragul blogului meu semi-anonim. M-am hotărât să nu mai scriu advertoriale pentru concursuri/campanii și să nu mai particip la competiții de blogging, de orice tip sau cu orice miză. De ce această decizie? Doresc ca acest blog să reflecte cine sunt, iar eu nu sunt o persoană care dorește să-și transforme blogul într-un spațiu publicitar pe nimic, cum s-ar spune, pentru firme care nu iau în serios persoana, ci doar caută  sute de clickuri de la anonimi pe net, răsplătindu-i în schimb cu un covrig și 3 bomboane.  Făcusem pașii greșiți spre asta, dar mă bucur că am realizat la timp mersul lucrurilor și că nu este direcția potrivită de abordare pentru ceea ce imi doresc eu să realizez cu acest blog si nu numai.

Dragilor, să clarificăm întâi câteva lucruri. Nu am nimic împotriva advertorialelor sau ofertelor de colaborare, ci din contră. Cred că este important să le accepți dacă vrei, asemeni mie, să lucrezi cândva în publicitate. Dar, contează tipul de ofertă pe care îl primești. O firmă serioasă nu o să apeleze în veci pururi la 100 persoane care să pună un link pe blog și să ridice în slăvi produsul. O firmă serioasă o să caute un blogger cu un capital de imagine sau cu un stil cât de cât îngrijit al scriiturii, capabil să facă o recenzie echilibrată a unui produs, și, de asemenea, îl va răsplăti cum se cuvine pe acel blogger. Astfel, rezultatul va fi unul de calitate. Competițiile și campaniile nu fac asta, din contră. Ele adună o grămadă de anonimi care se bat pe un covrig și 3 bomboane.

Am făcut și eu asta la un moment dat, și nu am nicio scuză. Eram neexperimentată în ale blogging-ului și am crezut că aceasta este o modalitate prin care poți căpăta vizibilitate. Ei bine, m-am înșelat. Acea vizibilitate nu durează, este o iluzie. Pentru mine, personal, nu la asta se reduce blogging-ul, la a promova pe altcineva pentru un concurs lunar sau anual, ci la a te promova pe tine, a avea tu în primul rând ceva de spus, un motiv pentru care deschizi în fiecare zi aceeași pagină goală și așterni cuvintele, unul câte unul, lăsând adevărata inspirație să curgă, cea autentică, nu cea forțată în speranța că, poate, poate, câștigi și tu ceva. O ofertă de colaborare serioasă din partea unei firme va pune preț pe timpul și scrisul tău, și îți va respecta stilul și integritatea. Un concurs sau campanie te va exploata pe nimic.

Încă imi doresc să pot lucra în publicitate într-o zi, și este credința mea că se poate și altfel, că acest domeniu poate crește fumos și onest pe viitor prin creativitate, profesionalism și dedicație. Îmi iau libertatea să sper, dar în momentul de față sunt dezamăgită de felul în care unele firme și sponsori care exploatează vădit naivitatea bloggerilor amatori (ca și mine, la un moment dat) înțeleg publicitatea în ziua de azi în România, și implicit activitatea de blogging pe care o văd ca „publicitate gratuită” sau „efort pe nimic”.

Țin să întăresc ideea că nu îi judec pe cei care participă la concursuri sau campanii dacă sunt la inceput, înțeleg perfect motivațiile, am participat și eu la competiții de blogging, campanii, am scris pentru diversi sponsori advertoriale, dar am ajuns la concluzia că, simplu spus, nu se merită și nu mă reprezintă o astfel de activitate. Îi judec în schimb pe cei care și-au construit intreaga imagine în online scriind pe nimic, care ajung la maturitate și fac bani doar din asta, deși cunosc adevărata realitate, pe cei dispuși să promoveze ABSOLUT orice, atât timp cât primesc un covrig și 3 bomboane.

Advertorialele pentru campanii sunt răsplătite slab sau chiar deloc. Iar argumentul suprem care contracarează frecvent remarca aceasta vine din însăși partea scriitorilor, care afirmă cu mândrie că „scriu din plăcere, nu ca să câștige ceva”. Consider acest argument slab, greu de crezut, sau, mai dur spus, o minciună cât casa de mare. Fiecare, într-o măsură mai mică sau mai mare, dacă scrie pentru o campanie sau concurs, scrie pentru o răsplată de ordin material sau măcar pentru ego-ul lui, să-și demonstreze că „se poate”.

În ceea ce privește ego-ul, nu mă pronunț, dar vă asigur că răsplata de ordin material este de cele mai multe ori infimă, jignitoare, sub demnitatea de scriitor amator/blogger/om, cum preferați să o spuneți. O să se lase cu tunete și fulgere la remarca asta, dar îmi asum ceea ce afirm. Mi-aș fi dorit să realizez acest lucru mai devreme, înainte să scriu pe sume care nu mi-au făcut cinste. Din pacăte, nu contează conținutul în blogosfera românească și, implicit, calitatea scriiturii, în măsura în care contează vizibilitatea. Motivele pentru care am ajuns la aceste concluzii sunt diverse, dar prefer să nu le menționez, pentru a nu intra în polemici cu nimeni. Cunosc oameni cu integritate, care scriu advertoriale ca pe niște povești frumoase, și te îndeamnă să vezi mai presus de produs în sine, iar ei reprezintă excepția fericită pentru că pot îmbina creativitatea cu publicitatea, și au succes. Pe ei personal chiar ii admir.

Repet, bloggeri amatori ca și mine cu iluzii plăsmuite în ceea ce privește online-ul, să nu vă imaginați că este floare la ureche să te faci „auzit”. Acum realizez că in acest articol am expus o viziune mult prea optimistă, si naivă acum câteva luni, prilej pentru care îmi cer scuze, dacă v-am îndemnat greșit pe cei care vreți să creșteți frumos și onest în blogosferă. Adevărata realitate este ceva mai crudă și mai urâtă. Sponsorul/firma nu dă doi bani pe tine într-un concurs sau într-o campanie, dar își ia aproape toți banii de pe munca ta.

Vreau să închei prin a menționa că nu doresc prin nicio cale să ofensez pe nimeni prin postarea aceasta, ci doar mi-am expus o simplă părere. Da, îi critic aspru pe cei care scriu pentru campanii și concursuri de ani buni, și nu caută oferte serioase, dar pe cei aflați la început îi înțeleg într-o oarecare măsură. Aș fi ipocrită să ii critic pe aceștia din urmă care prestează o activitate pe care am făcut-o și eu. Însă, trebuie să știi când să te oprești, să pui preț pe munca ta și să aștepți oferte serioase, din partea unor firme dispuse să-ți răsplătească efortul.

Eu voi scrie doar pentru cineva care să-mi respecte munca, pentru că prin această decizie mă respect pe mine însămi, și cu asta cred că am spus totul. După scurtul meu parcurs meu în online am ajuns la aceste concluzii, iar cei care îmi urmăresc blogul știu că spun lucrurilor pe nume. Mereu.

Și pentru că spun lucrurilor pe nume, închei cu o concluzie general-valabilă. Dragii mei, în orice faceți, puneți preț pe voi și pe valoarea voastră. Nu vă vindeți ieftin, nu lăsați pe nimeni să stabilească o sumă fixă, mult inferioară efortului sau potențialului vostru. Meritați mai mult. Cu bine, să aveți o zi frumoasă în continuare.

Salutare, dragi cititori. Nu știu câți dintre voi mi-ați simțit lipsa în blogosferă în ultimele zile, dar m-am întors, pentru scurt timp, să împărtășesc din nou câteva dintre gândurile mele cu voi. Sfânta sesiune nu doar că îți ocupă aproape tot timpul, dar îți și distruge o mare parte din elanul creativ. Când ești epuizat, nu prea îți arde de scris. Suntem studenți și asta ne ocupă tot timpul, spre indignarea scriitoarei amatoare din mine, care ar avea atât de multe de spus, dar rar găsește mijloacele potrivite. Totuși, astăzi am decis să-mi rup din puținul timp liber pe care îl am pentru a vă vorbi despre dreptate, ordine, justiție și corectitudine. Mă refer aici în principal la o dreptate universală, echitabilă, pentru toată lumea, indiferent de sex, vârstă, funcție sau situație materială.

Pentru că, vedeți voi, încă o întâmplare de a cărei penibilitate și ironie dureroasă aș vrea să vă scutesc, mi-a întărit concepția că dreptatea nu este altceva decât un mit. Ea nu există ca un principiu aplicabil in realitate, nici măcar la nivel comunitar, național sau internațional, iar de universal nici nu se pune problema. Există doar dreptatea înfăptuită preferențial, pentru ăl mai șmecher, mai dotat, mai bogat, cum preferați. Totul este o tragedie când ți se întâmplă ție. Nu te doare nedreptatea altcuiva, dacă nu te afectează direct. El poate suferi în tăcere, atât timp cât ție ți s-a făcut dreptate. Tu meriți, iar el nu. Pentru cel care are posibilitatea să te trateze cum meriți sau să te nedreptățească grav, nu contează adevărata însemnătate a cuvântului dreptate, contează doar percepția lui. Aceasta devine unicul adevăr, ratiunea supremă care nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Nedreptatea ta este dreptatea lui, pentru că tu ești mult prea mic să ripostezi, iar el este atât de mare încât poate decide totul, fără a se uita în urmă.

Dreptatea rămâne o noțiune abstractă pe care nimeni nu o poate defini corespunzător, fără loc de interpretări, pentru că fiecare înțelege altceva prin ea, fiecare o trece prin propriul filtru al ratiunii. Astfel, nu cred că ar fi greșit sau prea dur să afirmi că o dreptate universală, adevărată, nu există. Ea nu poate exista în condițiile actuale, pentru că nimeni nu vrea să renunțe la propria concepție, care îl avantajează pe el și acoliții lui. Vrem dreptate, dar doar pentru noi și cine socotim noi că merită. Iar acele criterii sunt inevitabil subiective.

Părerea mea, poate cinică, este că „dreptatea”, în forma ei rudimentară, incompletă si prost înțeleasă din ziua de azi este servită ierarhizat, preferențial, pentru cine are gura mai mare să o pretindă in mod agresiv, să-și impună punctul de vedere, și pentru cine dispune de resursele necesare pentru a-i forța pe ceilalți să îi respecte voința. Iar acele resurse sunt cel mai frecvent banii sau funcția, în virtutea cărora justiția poate fi realizată fără probleme. Până la urmă, nu contează caracterul, când te poți impune și altfel în fața celor mici. Caracterul se schimbă, se modelează și chiar cumpără, dacă nevoia o cere. Justiția, corectitudinea și implicit, dreptatea sunt valori morale aproape utopice. Ele nu există ca principii general valabile ci doar în contexte favorabile unuia sau altuia.

Iar cel care nu are parte de ea nu poate decât să se declare învins a o mia oară, în fața unui sistem bolnav, lipsit de scrupule, și în fața oamenilor care asigură continuitatea sa prin lipsa imparțialității și a echității. Atât am avut de spus.

Ah, a venit acea perioadă mirifică a anului pe care toți studenții o așteaptă ca pe o durere insuportabilă de cap. Acel moment în care realizezi cam cât ai fost de absent de la facultate deși, fizic, erai acolo, în carne și oase. Încerci disperat să descifrezi maldărul de cursuri scrise parcă într-o chineză imposibil de pătruns, simțindu-te cel mai chinuit om de pe planetă. Singurul protest al studentului aspru pedepsit de univers este refuzul de a mai învăța cu totul, din cauza lipsei de motivație sau a demoralizării. Sesiunea (sau stresiunea) studențească este momentul în care te lovește panica exact ca un târnăcop în moalele capului, și exclami, invins: „La naiba, nu știu ce o să mă fac.”

Mulțumită sistemului educațional românesc la fel de stabil și bine închegat ca o casă din paie, aproape nimic din ce ai învățat în liceu nu prea te mai ajută în mediul universitar. Firește, cu mici excepții, dar în general, apar schimbări radicale – de la conținutul programei, la formatul orelor (treci de la 50 minute de a căror durată te plângeai, nevoie mare, în liceu, la cursuri și seminarii de 100 minute, care îți suprasolicită și ultimul neuron), până la volumul materialelor ce trebuie aprofundate și învățate, cel mai frecvent, pe de rost.

Din păcate, nu se pune aproape deloc preț pe practică. Încă avem un tipar al gândirii demodat, depășit, axat pe o singură direcție. Punem preț pe toceală și reproducerea mot-a-mot a informațiilor, în loc să ne concentrăm pe realizarea anumitor conexiuni logice, sau punerea efectivă în practică a cunoștințelor teoretice. Rezultatul? Studenți încercănați, obosiți, frustrați, deprimați și speriați din cale afară de niște banale examinări, că asta sunt până la urmă. Niște testări de cunoștințe, în teorie. Dar felul în care sunt evaluate si punctate aceste cunoștințe lasă mult de dorit.

Cei responsabili de situația deplorabilă a învățământului se încăpățânează prostește să nu realizeze, nici în al 12-lea ceas, faptul că invățatul ca papagalul nu este eficient, ci se întipărește doar în memoria de scurtă durată, nicidecum pe termen lung. Cum ne ajută pe noi, cei care simțim că ne vine să ne dăm cu capul de pereți în preajma sesiunii? Dar, mai concret – cum îi ajută pe angajatori pe viitor, dacă noi ieșim de pe băncile facultății fără o cunoștință practică? Ei vor vrea anumite aptitudini și deprinderi de la noi, pe bună dreptate. Iar noi vom fi nepregătiți, pentru că, vorba românului – practica ne omoară. Ajungem să avem absolvenți șefi de promoție, cu zero cunoștințe practice, nu din vina lor, ci din vina sistemului precar din România.

Lăsând la o parte aceste aspecte cât se poate de adevărate dar, bineînțeles, ca toate problemele din statul nostru, ignorate cu nonșalanță, se pune întrebarea – cum facem față cu brio sesiunii studențești? Cum reușim să nu intrăm în panică și să nu ne lăsăm copleșiți de volumul informațiilor? Dragii mei colegi de suferință, cel mai bun sfat pe care vi-l pot da este să vă dozați corect timpul și, de preferat, să nu citiți foarte mult deodată. Citiți maxim 1-2 ore, luați pauze scurte, faceți-vă schițe, simplificați materialul, mai ales dacă acesta este voluminos si alambicat.

Structura este foarte importantă, as spune că este chiar cheia către succes la examene, iar fiecare student trebuie să-și găsească propriul fel de a organiza informația. De exemplu: dacă ai o memorie vizuală foarte bună, te poate ajuta la acest capitol folosirea unui highlighter pentru a accentua informațiile esențiale. Eu folosesc de regulă 3 markere – unul pentru informații foarte importante (definiții, concepte), altul pentru informații utile, de reținut, dar care ocupă un plan secund, și ultimul pentru unele detalii care mi se par interesante. Următoarea metodă pe care o propun este să învățați scriind. Această metodă nu funcționează cu oricine, dar merită încercată. Pe mine mă ajută să rescriu de mână anumite definiții importante decât să le învăț de pe suportul tipărit, pentru că le rețin altfel.

În al doilea rând, nu intrați în panică, nu vă gândiți la eșec sau restanțe. Aprofundați cât puteți, dați-vă silința, nu renunțați înainte de a încerca. Lipsa timpului și a motivației sunt principalele cauze, după cum am menționat. Trebuie înțeles de asemenea și faptul că nu e un capăt de lume dacă nu reușești să iei o notă satisfăcătoare, însă extremele nu ajută – nici indiferența sau lipsa de implicare, nici panica nefondată; trebuie găsit un echilibru. Totusi, nu plecați de la premisa că – „Și așa voi pica, ce rost are?”pentru că vă veți sabota și ultima șansa astfel. Odihna ocupă și ea un loc central. Dormiți destul, atât cât vă permite timpul, fără a cădea în extreme – 5 ore pe noapte e mult prea puțin, și aveți nevoie de un somn odihnitor pentru a vi se întipări informațiile în memorie.

Nu în ultimul rând, aveți încredere în voi. În fața foii de examen, păstrați-vă calmul. Pentru mine, la bacalaureat, aceasta a fost o lecție valoroasă, în sensul că abia după 10 minute am putut scrie la română ceva, după ce mi-au mai trecut din emoții. Aveam impresia că nu mai știam nimic, deși învățasem. Se întâmplă destul de des să ai senzația asta, dar, cu un control bun al emoțiilor, trece relativ repede. Iar asta se învață doar prin exercițiu și prin antrenarea încrederii în forțele proprii.

Închei prin a ura mult succes tuturor studenților care, asemeni mie, au de trecut acest prag important. Să aveți parte de note cât mai bune, și, de preferat, să nu vă caracterizeze expresia „N-ai restanță, n-ai prestanță.”. 🙂