Posts Tagged ‘Despre Emotii Scris Carti’

De ce fugim de emoții?

Posted: Aprilie 26, 2015 in Personal
Etichete:

Cum mi se întâmplă de obicei, un incident din viața reală mă face să scriu din nou. Dacă nu ar fi aceste mici întâmplări care să-mi trezească subconștientul din starea de amețeală și letargie perpetuă în care se află de aproape un an, blogul meu ar rămâne uitat, pierdut și gol. Dar iată că nu se întâmplă chiar așa. Câteodată se mai trezește, odată cu mine. Câteodată se mai scrie o pagină din povestea mea. Dar ritmul în care se întâmplă asta e lent. Prea lent.

Era o vreme în care puteam scrie fără nicio problemă. Orice îmi trecea prin cap. Orice simțeam. Acum nu mai pot. Aș vrea să pot, dar îmi dau seama abia acum că scrisul nu este doar al meu, este și al vostru. Ceea ce spun vă reprezintă într-o măsură și pe voi. O conversație cu o prietenă m-a făcut să realizez ceva ce nu am vrut să admit niciodată – fug de emoții. Nu vreau să le exprim sau să le împărtășesc cu nimeni. Este convingerea mea că oamenii își vor exprima părerea de rău, dar în secret se vor bucura că suferi. Un fel cinic de a gândi, presupun, dar cât se poate de realist. Viața nu e roz, știm cu toții asta. Dar se pare că și în scris, această frică a mea se face simțită. Pare că postările mele de pe blog sunt sincere și deschise, dar adevărul este ceva mai crud – cuvintele reprezintă doar un sfert din ceea ce aș dori de fapt să transmit. Mai mult nu reușesc. Nu pot. Sau poate că nu vreau.

Fug de propriile emoții până când ele renunță să mă stăpânească de bună voie. Nu vorbesc despre ele. Nu cred că ar înțelege cineva sau i-ar păsa. Așadar, îmi rămâne scrisul. Dar chiar și acolo, după cum a remarcat și prietena mea, pare că îmi este teamă. Exact când ajung la exprimarea celor mai adânci și negative emoții, mă opresc. Poate că o parte din mine simte că dacă aș lăsa personajele din cărțile mele să simtă prea mult, ar deveni slabe. Poate de asta nu le las. Le creez în schimb în imaginea ireală a autocontrolului în orice situație, deși este imposibil. Le creez personalități puternice, de neatins, minimalizez impactul unor evenimente traumatice care ar trebui să le afecteze. Iar astfel, povestea pe care o creez nu pare îndeajuns de credibilă. Oamenii nu vor să citească așa ceva, se pare.

Oare aici pierd, sau câștig în fața cititorului? Oare câți dintre cei care deschid o carte reușesc să citească printre rânduri? Cineva a spus odată că nu contează ce spui, ci cum spui. Eu sunt mai degrabă o persoană de acțiune. Când citesc ceva, vreau să știu CE se întâmplă, nu CE simte cineva când acel lucru se întâmplă. Acela este doar un bonus al unei scriituri de calitate. Dar nu toți sunt de aceeași părere. Mulți citesc strict pentru emoția din spatele cuvintelor. Iar dacă fugi de emoții fără să înțelegi tu însuți de ce și cum să oprești asta, se pare că nu ai nicio șansă ca scriitor. Cititorii vor să simtă lupta și conflictele interioare. „Sânge și disperare”, glumea prietena mea. Asta prinde la public.

Mi-aș dori să am răspunsul la întrebarea din titlu. Dacă l-aș avea, ați fi auzit de mine mai demult. Mi-ați fi vazut pseudonimul pe o carte afișată într-o vitrină, nu în obscuritatea unui document citit în întregime doar de mine.

Anunțuri